Istoria țâșnitorilor bucureștene

Parcul Cișmigiul își trage numele de la inginerul de ape numit în turcește Marele Cișmigiu, mai multe străzi din oraș printre care și G-ral Berthelot, pe vremuri strada Fântâna Boului sau strada Fântânii, au fost botezate după locul unde era apă bună de băut, iar acum 100 de ani apa care țâșnea din perete era privită ca o adevărată minune.

Iată cât de importantă era problema alimentării cu apă potabilă a orașului care număra aproape 200.000 de suflete și doar câteva cișmele și fântâni. Până la canalizarea Gârlei în 1884 și captarea izvoarelor din Valea Arcudei și Bragadiru, bucureștenii cumpărau apă de la sacagii. Ei erau negustori ambulanți care își umpleau sacalele din vadurile Dâmboviței. Fiecare casă avea în pivniță o putină în care se punea o mână de alaun și, cu ajutorului unui băț, se amesteca. Apoi era lăsată se calmeze și după un timp ieșea foarte limpede dar plină de microbi. Familiile mai înstărite care nu aduceau apă de la izvorul din Dealul Filaretului, lăsau apa în conuri întoarse de piatră care rețineau toate lăturile aruncate de pe la case sau măcelării.

Domnitorul care s-a îngrijit să dea apă bună de băut a fost Alexandru Ipsilanti, cel care în 1776 a făcut două cișmele în centrul orașului. Cea mai cunoscută a devenit fântâna de lângă parcul Cișmigiu, însă cu izvoare aduse de la mare depărtare. Până în centru venea prin olane, adică conducte de lut îngropate în pământ. Puțin mai târziu, Nicolae Mavrogheni construiește o cișmea și prima Casă a Apelor, pe Șoseaua Kiseleff, lângă biserica Mavrogheni. De-abia în 1845 Primăria a adus din străinătate o mașină cu aburi care scotea apa din Gârlă și, filtrând-o prin lână, o făcea mai bună de băut. Însă era departe de a fi potabilă.

Pașoptistul Ion Ghica spunea despre apa dulce a Dâmboviței că ,,în loc de a fi un vehicul pentru digestiune, a devenit un purgativ din cele mai drastice, de aceea vedem că bucureșteanul preferă basamacul (rachiu slab) și berea lui Oppler.

Canalizarea Dâmboviței a rezolvat, în mare parte, problema apei potabile din Bucureștii Vechiului Regat. Prin 1880 Primăria scoate la licitație proiectul pentru rectificarea cursului pe traseul celor 7 km. Arhitectul Grigore Cerkez întocmește planurile iar în următorii 4 ani, vechea albie a fost transformată și de atunci nu a mai inundat mahalalele cetății. Orașul a devenit mult mai curat iar locuitorii mai sănătoși pentru că apa de băut venea prin tuburi din amonte și se filtra în bazine speciale de beton. Iată cum ,,foaia de stejar, căci aceasta este traducerea Dâmboviței din slavonă, ajungea în casele și cișmelele străzilor, țâșnitori, care astăzi dispar încetul cu încetul pentru a lăsa loc celor care îmbuteliază apă chioară.