Revista editorialelor, 21 martie

Care trebuie să fie poziţia României în situaţia creată de intervenţia în Libia a coaliţiei occidentale? - această este întrebarea la care caută răspuns editorialiştii ziarelor apărute în această dimineaţă la Bucureşti.

Unde se află România pe tabla marii confruntări dintre Gaddafi şi restul lumii? Cam pe nicăieri - scrie Ovidiu Nahoi în Adevărul.

Jurnalistul reaminteşte că la summitul european din 11 martie preşedintele Traian Băsescu s-a opus recunoaşterii Consiliului de Tranziţie libian, pe care Franţa deja o pronunţase. Acum, la câteva zile distanţă, chiar Franţa este vârful de lance al intervenţiei, aşa încât noi ce să facem ? Să condamnăm intervenţia? Să o susţinem?

Mai întâi de toate - crede Ovidiu Nahoi - trebuie să fim lucizi. România nu poate participa direct la acţiunile împotriva lui Gaddafi. Nu i-o permit nici mijloacele tehnice, din cauza subfinanţării sectorului Apărării, nici moralul armatei, după tăierile de pensii şi de salarii. Dar, cel puţin, putem să nu tragem ponoase politice din asta. Prin comparaţie - mai zice Ovidiu Nahoi - poziţia Poloniei de susţinere politică şi umanitară a acţiunilor din Libia, exprimată rapid şi clar, este un exemplu bun.

Ideea se regăseşte şi în editorialul lui Cristian Tudor Popescu din ziarul Gândul. Nu se pune problema participării efective în războiul aerian din Libia - n-are nimeni nevoie de cele câteva avioane ale noastre, care creează alertă în ce-a mai rămas din agricultura românească atunci când se ridică de la sol. Este vorba aici de a susţine politic operaţiunea antigenocid, antidictatură, în favoarea democraţiei în Libia şi în întreaga lume arabă - scrie Cristian Tudor Popescu. Pentru că, iată, cu totul deosebit, istoric chiar, este faptul că Liga Arabă a votat pentru intervenţie înaintea deciziei Naţiunilor Unite.

Încheiem cu textul lui Dan Cristian Turturică din România Liberă intitulat "Dor de Ceauşescu". Mulţi români nu vor să accepte în ruptul capului că Nicolae Ceauşescu nu a fost decât o mască după care ei şi-au ascuns propriile slăbiciuni. Pentru frica de a-şi asuma consecinţele unei poziţii demne în faţa abuzurilor care se petreceau sub ochii lor - Ceauşescu era de vină. Pentru lipsa de caracter care i-a îndemnat să îşi toarne colegii în schimbul unei funcţii sau al mai multor proteine - Ceauşescu era de vină.

Pentru nepriceperea de a fi fost mai buni, mai serioşi, mai oneşti, pentru neputinţa de a fi construit, individual şi ca societate, o viaţă mai bună - tot Ceauşescu era de vină. Şi acum, când Ceauşescu nu mai e, de ce vieţile lor arată la fel de sordid şi de lipsite de sens? - întreabă jurnalistul.

Pentru că trăiesc cu iluzia că sunt conduşi tot de un tiran şi asta îi scuteşte de alte introspecţii incomode - crede Dan Cristian Turturică. Un dictator nu poate fi dărâmat de la putere prin mijloace democratice. La ce bun, aşadar, să-şi facă mustrări de conştiinţă pentru pasivitate, pentru neimplicarea politică şi civică, atunci când este limpede că orice încercare de a i se opune este inutilă?