Poezia persană a politicii iraniene

În Iran, campania electorală pentru prezidenţiale a fost marcată de declaraţii tot mai agresive de ambele părţi iar poezia şi metaforele care abundă de obicei în limbajul politic în Iran au fost acum folosite pentru a transforma „taarof” - suma de obiceiuri şi expresii de politeţe specific iraniene, într-un vehicul pentru acuzaţii dure şi fără echivoc.

În timp ce tabăra actualului preşedinte moderat, Hassan Rouhani l-a acuzat pe principalul său contracandidat Ebrahim Raisi, de despotism şi că va izola Iranul dacă va câştiga scrutinul de vineri, tabăra ultraconservatoare l-a acuzat pe Rouhani de corupţie şi că vrea să dea ţara pe mâna străinilor.

Evaziv poetic

Exprimarea evaziv politicoasă este o trăsătură specifică iranienilor. Da înseamnă uneori nu, m-a avertizat prietenii iranieni, iar dacă cineva îţi răspunde la o sugestie cu „Să dea Domnul” atunci să-ţi fie clar că evită un răspuns, că se aşează la adăpostul ambiguităţii. „Taarof” este numele dat multitudinii de expresii de politeţe, de respect şi reguli de comportament pentru fiecare situaţie. „Taarof” este un cuvânt împrumutat din arabă şi numeşte procesul de a face cunoştinţă cu cineva. Turiştii neavizaţi cad în plasa taarof. În Iran, dacă vreţi să cumpăraţi ceva de la un magazin sau să plătiţi taxiul, de multe ori, în loc de preţ mai întâi auziţi „qabel nadore” – „e gratis”.

Nu vă lăsaţi înşelaţi, e doar taarof, e politeţe, chiar dacă „qabel nadore” este repetat de mai multe ori. Mariam mi-a povestit cazuri când turişti inocenţi au luat de bună oferta, au dat să iasă din magazin şi s-au trezit cu vânzătorul venind după ei şi cerându-le să plătească. Sau cazuri în care, când au vrut să plătească într-un magazin, turiştii s-au trezit că li se spune „Mulţumesc dar astăzi nu primesc bani, onoarea de a vă servi e suficientă”. Aveţi grijă, taarof-ul şi amabilitatea sunt gratis, marfa, nu!

În patria politeţii nimic nu funcţionează fără taarof . Este un fenomen sociolingvistic greu de înţeles din exterior, greu de tradus şi în care, ca străin te poţi pierde foarte uşor, e o artă greu de deprins şi greu de stăpânit. În general, limbajul în Iran, împletit cu taarof, este un instrument cu care se comunică mult mai mult şi mult mai diferit decât în Occident.

Taarof în campania electorală

Aluzia şi sugestia au fost în abundenţă în campania elecorală pentru prezidenţiale. Opinia publică iraniană şi liderul suprem ayatollahul Ali Khameni au remarcat că anul acesta limbajul din campania electorală, mai mult ca niciodată, a fost extrem de dur. Dar este vorba despre note extrem de acide camuflate tot în taarof.

De exemplu, fără să spună numele principalului său cotracandidat, preşedintele Rouhani a declarat că a trecut epoca celor care apelează la violenţă şi extremism, aluzie la trecutul de procuror în tribunale religioase al ultraconservatorului Ebrahim Raisi. La rândul său, Raisi a acuzat guvernul actual că vrea să vândă Iranul occidentalilor şi că e prea prietenos cu Statele Unite, duşmanul invocat mereu de ultraconservatori, dar tot fără să îl numească pe şeful cabinetului, preşedintele Rouhani. Raisi a sugerat că deschiderea economică iniţiată de preşedintele moderat Rouhani, va oferi ocazia companiilor americane să intre pe piaţa iraniană şi deci să capete pârghii în economia ţării şi în politică.

Asta deşi până acum, mai degrabă europenii au demarat sau vor începe investiţii majore în Iran.

Tot aluziv dar cu mesaj clar a vorbit şi liderul suprem al republicii islamice, aayatollahul Ali Khameni, când a şi-a depus votul, chiar în primele minute de la deschdierea urnelor. El i-a îndemnat pe iranieni să aleagă acel candidat care a dovedit că îi pasă de oameni.

Dacă ţinem cont că discursul electoral al ultraconservatorului Ebrahim Raisi a avut în centru promisiuni pentru iranienii săraci (fără să spună de unde va lua fonduri pentru subvenţii de exemplu), îndemnul ayatollahului Khameni se traduce prin „Votaţi Raisi!”.

Fără cunoştinţe despre trecutul unui politician, despre alianţele pe care le-a făcut de-a lungul timpului, prietenii şi rudele sale, educaţia primită, e greu de înţeles la ce se referă candidaţii când vorbesc unul despre celălalt sau că e vorba de acuzaţii dure.

Poezia politică

Taarof-ul şi limba pe care a impregnat-o sunt duse de oficialii iranieni în străinătate, la negocieri, unde, de multe ori, creează nedumerire, surpriză şi chiar suspiciune. Cuvintele nu înseamnă neapărat ce spune dicţionarul iar nuanţele fac legi ale conversaţiei, pe care nu le poţi deprinde decât în ani, poate nici atunci. Un exemplu mai simplu - atunci când dai un obiect unui iranian, un pahar cu apă sau un creion, el îţi va răspunde, în loc de mulţumesc „daste şoma dard nakone”, în varianta formală şi „ dastet dard nakone” informal, adică „să nu vă/te doară mâna”.
Imaginaţi-vă cam ce crede un politician european ori american când întinde o mapă unui iranian şi aude un astfel de „mulţumesc”!Sau atunci când, într-o conversaţie, un iranian îl anunţă că e gata să se sacrifice pentru el – „gorbonet beram”, un fel de a mulţimi în stil iranian care poate părea foarte extrem unui occidental... Ori dacă un iranian vă cere o informaţie, e posibil să auziţi şi un „haste naboşid” adică „să nu vă obosiţi!”.

Tatonare cu metafore

Cinicii zic că de fapt taarof-ul oferă timp de gândire, de evaluare a intenţiilor celuilalt, a personalităţii lui. Tot din cauza acestui tip de limbaj, e foarte greu de tradus discursul politicienilor. Trebuie să fii înarmat cu context care merge înapoi şi ani de zile, cu cunoştinţe de poezie persană, care se strecoară foarte des în comunicarea politică, şi care, prin simpla alegere a unui poet sau a altuia, înseamnă ceva anume.

De aceea de multe ori, declaraţii în farsi traduse în alte limbi, par stângace, arhaice, cu expresii parcă din alte vremuri, cu aluzii fie de neînţeles fie deloc detectate, declaraţii care au ajuns, nu de puţine ori, să ţină prima pagină a ziarelor occidentale, din cauza unei expresii greşit interpretată drept senzaţională. Tocmai de aceea, mulţi oficiali iranieni preferă, dacă ştiu o limbă străină, să dea interviuri în acea limbă.

La vânătoare de nuanţe

Iranienii sunt perfect adaptaţi pentru vânătoarea de nuanţe şi e nevoie de atenţie la tot ce spui, ca să nu transmiţi ce nici prin cap nu ţi-a trecut. Predispoziţia spre simbolism şi nuanţe în limbaj este cel mai des şi explicaţia pentru unicitatea şi extraordinarul literaturii iraniene, în special poezia.

Taarof-ul poate fi un preludiu, o tatonare, cu nuanţe elaborate, sofisticate, şi îi ia prin surprindere pe cei crescuţi mai departe de Orient, inclusiv pentru că presupune şi întrebări care în alte culturi ar părea indiscrete, de exemplu despre sănătatea fiecărui membru al familiei. În acelaşi timp, să fii foarte direct, fără nicio introducere, fără nicio tatonare, este considerat o impoliteţe. „Vin rusoaice să cumpere marfă de consignaţie şi sunt aşa nepoliticoase! Abia zic bună ziua, că îţi şi înşiră ce vor să cumpere” mi-a spus Mariam.

Introducerile pot dura minute bune. La fel despărţirile. Pentru mine a fost ceva mai uşor să mă adaptez pentru că am crescut într-o Românie în care musafirii stăteau minute bune în hol la ieşire, să mai discute câte ceva ori pur şi simplu să îşi ia câte un „la revedere” lung amestecat cu propuneri şi planuri pentru întâlniri viitoare, uneori chiar o reţetă înşirată lângă tocul uşii. Dacă mai multe persoane vor să intre sau să iasă de undeva, o să vedeţi cum se invită unele pe celelalte să intre sau să iasă primele, lucru care poate să dureze minute bune. Într-o lume modernă, a comunicării rapide, la care iranienii sunt bine racordaţi, reuşesc totuşi, cei mai mulţi, să păstreze taaroful, să găsească timp pentru arta conversaţiei politicoase, care, prin excesele ei, dinafară pare inutilă şi o risipă de timp.

Taarof-ul este inerent în farsi, de fapt nu există o utilizare adecvată a limbii, după criterii iraniene, fără simbolistică, fără aluzie, fără sugestie, fără metaforă, fără disimulare, într-un cuvânt - fără taarof. În Iran nu am putut identificat o definiţie pentru taarof şi nici o opinie cât de cât generală despre el, toţi cei care mi-au vorbit despre taarof au avut tot atâtea opinii diferite, de la a-l blama ca pe o tinichea învechită pe care iranienii o trag după ei în epoca modernă a limbajului simplificat, la un set minunat de jonglerii lingvistice şi comportamentale, interesant şi fascinant, şi până la a-l considera un instrument de disimulare.

Însă, dincolo de toate, cert este că, dacă foloseşti taarof-ul demonstrezi că îţi pasă de cel din faţa ta, mai ales dacă eşti străin, dar şi că apreciezi şi înţelegi importanţa pe care o dau iranienii stilisticii şi cuvintelor folosite cât mai îndemânatic, cât mai frumos, cât mai metaforic, cât mai inovativ, că înţelegi, de exemplu, că pentru ei, e la fel de important cum comunici pe cât este ce comunici, dar şi cât de preţioasă este farsi pentru ei. Mai toţi iranienii sunt extrem de mândri de limba lor şi, când vine vorba despre farsi, aproape automat îţi citează încântaţi titlul unei foarte cunoscute povestiri scrise de Mohammad Ali Jamalzadeh, la începutul secolului XX - „Farsi shekar” adica „Farsi e de zahăr”.