O vorbă bună 106 - Preţul plătit

În magazinul de gablonzuri intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână.

Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele albastre aşa cum sunt şi ochii ei.”

Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe monede. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.

„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă: „Îi strâng de un an ca să-i iau un cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei.”

Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i placă surorii tale”.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire.

O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri şi cu un aer neliniştit.

Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă: „Acesta a fost cumpărat de aici? - Da domnişoară. - Şi cât a costat? - Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale, răspunse vânzătorul. Le ştiu doar eu şi cumpărătorul.

– Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”

Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea.”