Melancolia în muzică

30 August 2010 | 1118 vizualizări
Comentează

de Cristina Sârbu

Este muzica o arta eminamente melancolica? Poate ca da, poate ca nu ...

   

"… und hat zum retten keine Kraft". Die Melancholie der Musik

("… şi nu are puterea de a salva". Melancolia în muzică)

Muzicologul dr. Daniel Lettgen a crescut într-o familie în care matematica, limba şi literatura gemană, ca şi religia au fost subiecte predilecte de studiu şi dezbatere. Puternic marcat şi impregnat de acest complex univers cultural, la care s-a adăugat pasiunea părinţilor pentru arte în general şi pentru muzică în special, viitorul muzicolog a păşit convins şi sigur pe drumul spinos al unei cariere de cercetare muzicală.

Muzicologul dr. Daniel Lettgen (n. 1975, Bonn) o prezenţă recentă în muzicologia germană dar publicaţiile sale de până acum – culminând cu volumul "… und hat zum retten keine Kraft”. Die Melancholie der Musik ("… şi nu are puterea de a salva”. Melancolia în muzică), apărut în acest an în seria Campus a prestigioasei edituri muzicale Schott din Mainz, justifică pe deplin încrederea că de numele său vom mai auzi. Moştenirii culturale primite în casa părintească, tânărul cercetător i-a adăugat serioase studii de matematică şi chimie, de latină şi greacă, şi mai ales de practică muzicală – a cântat şi cântă la pian, clarinet şi orgă în orchestre simfonice, ansambluri de muzică de cameră şi chiar formaţii de jazz. Istoria muzicii universale a fost şi rămâne o pasiune. În cadrul studiilor superioare, Daniel Lettgen a optat pentru o specializare de lungă durată în muzica bisericească – teorie şi practică – urmând şi cursuri de teologie. Printre preocupările sale deosebit de serioase, şi-a găsit locul şi cercetarea amănunţită a producţiei literare germane unde preferinţele pentru paginile semnate de Thomas Mann sunt evidente.

Volumul pe care succint îl prezentăm astăzi este, de fapt, teza care i-a adus tânărului cercetător german Daniel Lettgen  titlul de doctor în muzicologie. Este vorba de 600 de pagini în care sunt prezentate, analizate, corelate şi actualizate părerile unor somităţi de formaţie diversă – muzicieni, pictori, literaţi, filosofi, istorici, sociologi chiar – asupra semnului pozitiv sau negativ al forţei pe care muzica o exercită, asupra ascultătorilor, din timpuri imemoriale de legendă şi până astăzi. Impresionantă este bibliografia consultată – trebuie să precizez însă că spaţiul de cercetare (creaţia muzicală) ca şi bibliografia parcursă provin, în proporţie covârşitoare, din spaţiul cultural germanic. Astfel, cei mai buni tovarăşi de drum ai muzicologului sunt personalităţi ca (citez într-o aleatoare ordine alfabetică) Adorno, Bach, Brahms, Dallhaus, Freud, Goethe, Hegel, ETA Hoffmann, Kant, Kunze, Th. Mann, Nietzsche, Novalis, Schiller, Schopenhauer…. Cărora li se adaugă, desigur, figuri celebre din istoria culturii întregii omeniri de la Orfeu, Pitagora şi Platon şi până astăzi.

Poziţionarea cercetătorului este clară iar argumentaţia solidă şi convingătoare. În opinia lui Daniel Lettgen, muzica este o artă melancolică şi nu o artă luminoasă, diurnă, iar scopurile ei cele mai ascunse şi mai profunde nu urmăresc bucuria sufletului omenesc. Muzica s-a născut din abisuri întunecate – în aceleaşi abisuri trebuie înţeleasă şi din aceleaşi adâncimi sumbre se regenerează. Se aseamănă neliniştii apelor întunecate ale oceanului şi nu clarului albastru mediteranean.

Acesta este un prim punct de plecare în cercetare. Dezbaterea începe în momentul în care Daniel Lettgen nu poate ignora o afirmaţie de semn contrar  şi anume aceea că muzica este o artă viguroasă, veselă, copleşitoare, avântată, menită a descreţii frunţile, a apropia prietenii şi a cânta bucuriile vieţii. Ca harmonia  muzica reprezintă cosmosul în cea mai perfecă ordine posibilă şi se opune permanent dezordinii reflexive ce declanşează melancholia cu nesiguranţa, tristeţea şi pesimismul ei. Ceea ce  poate fi denumit musica instrumentalis crează imaginea unor musica humana  şi musica mundane chiar şi pe cea a unei musica coelestis vel divina pe care le leagă direct de o realitate sonoră echilibrată şi sigură.  Prin muzică, urechea omenească poate percepe o idea abstractă. Combinată cu sentimental religios, această idea face natural şi uşor pasul următor către transcendental. Fără a putea fi egalată de nicio altă artă, muzica poartă în ea sentimentul şi certitudinea speranţei că există o altă lume, mai frumoasă, mai prietenoasă, mai caldă, mai primitoare. Muzica aduce bucurie. Muzica da speranţă şi  mântuieşte.

Cercetătorul – ca şi cititorul – are în faţă două poziţii diametral opuse. Care este adevărul? Cu ce se identifică muzica? Cu bucuria sau cu melancolia? (conform DEX, melancolia este o "stare de tristeţe, de deprimare amestecată cu visare şi cu dorinţa de izolare" şi, de asemenea, o boală psihică (depresiune, tristeţe morbidă etc.). Iată întrebarea la care cercetătorul Daniel Lettgen încearcă să răspundă într-o discuţie detaliată şi analitică în desfăşurare istorică arătând astfel că dezbaterea este ... veche de când lumea: matematicianul Pitagora consideră muzica armonia supremă. Dar, dintotdeauna, muzica a balansat de la obiectiv la subiectiv, de la matematică la aleatorul sentimental, de la normele impuse la libertăţile individuale ca semnale ale nesupunerii, rebeliunii. Platon este filosoful antic ce respinge şi condamnă muzica, tocmai datorită acestui balans incontrolabil. Muzica poartă în ea tragedia efemerului – moarte în secunda următoare naşterii ... Leonardo da Vinci era de părere că, din această cauză, efemeritatea, muzica este obligatoriu tristă, misterioasă, melancolică în opoziţie cu stabilitatea şi eternul picturilor sau sculpturilor. Nu este uitată nici Melancolia I a lui Dürer sau The Anatomy of Melancholy de Robert Burton. Tema este trecută pas cu pas prin istoria existenţei umane urmărindu-se permanent numeroasele poziţii pro şi contra într-un balans echilibrat. Este amintită tristeţea morbidă a lui Schopenhauer, exaltarea strălucitoare, dionisiacă a lui Nietzsche, cugetările lui Freud ... Melancolia ca marcă nobilă – spleenul – sau melancolia ca boală. Melancolia – din cauza căreia omul se închide în el, se însingurează şi se îndepărtează astfel de semenii lui – are şi conotaţii sociale ajungând în final să poată fi implicată şi în uriaşa dezbatere a Conditio Humana, în sine. Căci, ca o experienţă unică şi solitară, melancolia poate conduce uşor spre extremismul ce scapă la fel de uşor de sub control.

Pentru a direcţiona şi amplasa, în final, cercetarea şi dezbaterea în plan muzical, Daniel Lettgen apelează la doi dintre cei mai mari muzicieni germani ai tuturor timpurilor – Beethoven şi Brahms. Pe câteva sute de pagini, analiza teoretică – detalii biografice şi teoretizări ale actului creator – şi practică – pe partitură – reuşesc să convingă în cele din urmă că, de fapt, finalul considerat sute de ani triumfal, luminos, vizionar al Simfoniei a IX cu cor de Beethoven, în care sunetelor le sunt suprapuse cuvintele Odei bucuriei de Schiller ca o aspiraţie către tot ce este mai bun şi mai frumos, este de fapt o explozie de melancolie şi tristeţe determinată de conştiinţa imposibilităţii atingerii acestui ideal utopic. Ca recunoscut continuator al lui Beethoven, Brahms nu poate decât sa perpetueze şi el, în condiţiile optime ale romantismului german, triumful melancoliei, implicit a regretului şi al tristeţii fără de leac în faţa optimismului şi speranţei. Este fascinantă demonstraţia prin care Daniel Lettgen convinge cititorul de acest adevăr aducând în discuţie opţiunea idilică a romanticului Brahms pentru echilibrul formelor clasice, echilibru la care nu ajunge – ar fi şi imposibil! – niciodată cedând mereu în faţa tentaţiei dezordinii, haosului şi aleatorului sentimentelor care îl copleşesc. Brahms trăieşte, scrie şi compune prin începuturi de intenţii şi gesturi ce nu ajung însă niciodată să se concretizeze, să se finalizeze. De fapt, eu scriu întotdeauna numai jumătăţi de propoziţie şi aştept ca cititorul să completeze jumătatea lipsă. Totul în existenţa mea este ghidat de puncte de suspensie ce lasă neclare intenţiile ... scria Brahms (p. 438) iar biografii lui sunt de acord că, de cele mai multe ori, aceste puncte de suspensie sunt prezente în cantităţi imense şi în muzica lui Brahms şi că ele presupun o idee principală imprecis conturată şi astfel, mesajul trebuie reconstruit – nu vom şti niciodată dacă conform sau opus intenţiilor compozitorului – din perspectivă hermeneutică. Incertitudinea – încă un puternic motiv de melancolie.

Finalul cercetării muzicologului Daniel Lettgen apelează la o speculaţie aruncată în joc de filosoful Theodor Adorno – Noi nu înţelegem muzica. Muzica ne înţelege pe noi (…) Când o credem cel mai aproape de sufletul nostru, ea ne vorbeşte şi, cu ochi trişti, aşteaptă un răspuns (p. 556). Făcând un pas mai departe pe drumul sugerat, conchidem că ceea ce la Da Vinci se numea sventurata musica (muzica „nefericită”) îi cere omului să devină şi el… melancolic/nefericit.

Melancolia este o dialectică a ordinii şi dezordinii în condiţiile în care aspiraţia spre ordine este foarte aproape de utopie. Melancolia poate fi interpretată ca o încercare de ordonare a dezordinii. Iar imposibilitatea certă a atingerii ţelului propus o eternizează. Toate aceste caracteristici pot fi translate lin în domeniul muzicii. Şi dacă li se adaugă şi efemerul existenţei de o clipă, ce închide în ea iminenţa dispariţiei şi morţii, atunci da, muzica este o artă dominată de melancolie. Ea poate alina dar nu poate salva nimic şi pe nimeni. Pentru că nu se poate salva nici pe ea însăşi.

Am parcurs cu interes dezbaterea şi argumentaţia muzicologului Daniel Lettgen. Discursul este perfect construit pentru a susţine impecabil concluzia. La final însă, cercetătorul german  onest, evita voit punctul pe care îl înlocuieşte cu... punct şi virgula. Acceptă că discuţia poate fi dusă  mai departe şi că poate fi abordată şi din alte  perspective. Contextul ne permite cateva sugestii. Poate că  autorul a pierdut din vedere că tocmai aspiraţia spre idealurile de neatins dă sens şi frumuseţe existenţei; că puterea consolatoare şi înălţătoare a religiei vine tocmai din faptul că este centrată pe absolut: nu-l putem atinge dar credem în el, ştim că există şi interacţionează cu noi şi că, la urma urmei, nici pictura nu atinge absolutul – nimic din ce e omenesc (produs de om) nu-l poate atinge. Toate artele ar trebui să fie melancolice. Dar nu trebuie să vedem partea goală a paharului ci pe cea plină: avântul spre înălţimi, spre transcendent care e tonic şi catarctic.

Taguri: "… und hat zum retten keine Kraft". Die Melancholie der Musik

Citește mai multe articole
de Cristina Sârbu

Articole cu teme similare:

• Retrospectivă muzicală Ioan Holender
• Carte muzicală românească în actualitate
• Olandezul zburător

• Acum
• Urmează

• Cronica de Jazz

• Distincții de excelență

• FNT 2010

• PUSH

• Festivalul Național de Teatru 2010

• Ultimele 24 de ore
• Săptămână
• Lună

Parteneri Online: