Lumea Noastră - 31 decembrie 2011

Pentru că tatăl meu a avut una dintre cele mai dure profesii din lume - procuror criminalist, a ţinut morţiş ca măcar eu să am parte de frumuseţea lumii: arta.

Cum de la balet fugisem, aproape subînteles că următoarea încercare avea să fie pianul. Nu neapărat cu mai mult viitor, din moment ce, paradoxal, îmi plăcea, ca şi astăzi, să cânt, aveam ceva talent, luam cu 10 fără excepţie audiţiile de la liceu (iniţial la Liceul de Arte din Ploieşti, ulterior la Bucureşti, la Liceul de Muzică „George Enescu“, peste drum de casa părinţilor mei), dar, dar, dar…detestam să pierd timpul cu studiul, în loc să citesc, să scriu poezii, ori, nebunia cea mai mare, să merg la teatru! Şi de 1000 de ori la acelaşi spectacol!

Acestea fiind constatate, într-o duminică la prânz, din ajunul admiterii la Academia de Muzică, s-a hotărât solemn în şedinţa de familie să împac şi muzica şi scrisul, candidând la secţia Muzicologie-Compoziţie. Cât despre teatru, a venit indirect împreună cu angajarea mea în aprilie 1990 la Radiodifuziunea Română.

Nu întâmplător jazz-ul este muzica veacului XX, născută ca alternativă în condiţiile supra-sofisticării progresive a muzicii culte. Vocile care îl marginalizează o fac fie din ignoranţă , fie din neacceptarea unui fenomen natural, existent indiferent de opiniile delor ce se cramponează de etichete.