Festivalul Arena di Verona aproape de centenar

Incontestabil, pentru toţi locuitorii Terrei, Verona este oraşul în care au trăit şi au murit din şi pentru dragoste tinerii Julieta şi Romeo.

Pentru melomani, oraşul mai are o semnificaţie cu totul aparte : este locul în care, de aproape 100 de ani, pe cea mai mare scenă lirică din lume, în aer liber, se desfăşoară Festivalul de operă Arena di Verona.

Mi-am dorit mult să ajung să văd aici, două titluri verdiene, Aida şi Nabucco. Şi, în această vară, am reuşit. Experienţa a fost deosebit de interesantă. Pentru că spectacolele monumentale sunt parte dintr-un cel puţin la fel de magic spectacol, cel al Arenei, în sine.

În jurul Arenei din Verona, la orice oră din zi sau din noapte, atmosfera este magică. În lumina soarelui, edificiul impresionează nu numai prin performanţă arhitecturală ci şi prin încărcătura istorică concretizată de arcul peste milenii. Seara, întunericul sporeşte misterul ce incită imaginaţia la zbor şi vis.

Arena din Verona este un amfiteatru roman construit cu aproape 2000 de ani în urmă. Jocurile, întrecerile sportive de aici erau vestite astfel încat cele , iniţial, 30.000 de locuri erau în permanenţă ocupate. După cutremurul 1117 parte din amfiteatru s-a prăbuşit iar materialele de construcţie au fost folosite la refacerea caselor din oraş.

Arena a găzduit spectacole de teatru încă din perioada Renaşterii. Spectacole de operă s-au montat aici începand cu anul 1850. Spaţiul generos şi mai ales acustica speciala au atras regizori, dirijori, cantăreţi, instrumentişti şi public, deopotrivă. La 10 august 1913 o Aida de dimensiuni scenice uriaşe marchează centenarul naşterii lui Giuseppe Verdi, cel mai mare compozitor italian şi inaugurează ceea ce va deveni, celebrul Festival de operă de la Verona. An de an - cu doar două excepţii motivate de timpurile tulburi de război ((1915/18 şi 1940/45 ) zeci de mii de oameni ocupă, într-un sezon, cele 13.000 de locuri ( chiar 14 sau 15.000 pe seară în funcţie de permisivitatea legilor de siguranţă).

(Aida - Foto Ennevi)

Aida este, în timp, titlul de referinta Festivalului Arena di Verona. Pana acum, au fost prezentate 566 de spectacole in 52 se satagiuni. În ordine şi la foarte mare distanţă se alătură Carmen de Bizet cu 213 reprerzentaţii în 22 de stagiuni, Nabucco de Verdi cu 166 de spectacoler în 18 stagiuni şi Turandot de Puccini cu 122 de spectacole în 16 stagiuni. Desigur, creaţia italiană de operă a fost privilegiată, în general iar creaţia verdiană în special. Dar, de pe afisele veroneze nu au lipsit nici alte partituri ambiţioase din repertoriul liric universal, amintim dintre ele Lohengrin ( 22 de spectacole în 4 stagiuni), Parsifal ( 6 spectacole într-o singură stagiune, 1924) şi Tannhäuser de Wagner ( 3 spectacole într-o singurp stagiune, 1938), Boris Godunov de Mussorgski ( 15 spectacole în trei stagiuni) Africana de Meyerbeer ( 7 spectacole într-o singură stagiune, 1932), Cneazul Igor de Borodin ( 8 spectacole într-o singură stagiune, 1967)....

Toate spectacolele din Arena din Verona îşi propun, înainte de toate, să ofere plătitorilor de bilete cu preţuri destul de consistente( cele de pe scaune, direct în spaţiul central al arenei sau în prim a jumătater a amfiteatrului mult peste suta de eur, cele de sus, cu locul direct pe etajele de piatra, ceva mai ieftine) o experienţă teatrală de neuitat. Este semnificativ faptul că, pe afişe, numele regizorului este plasat înaintea numelui dirijorului. Pozitionarea este corectă căci un spectacol pe Arena din Verona este în primul rand destinat ochiului şi de abia apoi, urechii. Decorurile sunt imense, numărul coriştilor pare nesfarşit, la fel şi cel al figuranţilor. Efecte impresionante de sunet şi lumină însoţesc strălucitoare scene de balet sau ample desfăşurări de forţe atunci cand partitura o permite – în scena Triumfalului din Aida, în acest an, au defilat pe scenă patru cai. Audiţia este excepţională, acustica Arenei fiind impecabilă.

Ediţia cu nr. 89 a Festivalului prezintă două producţii noi : deschiderea făcut la 17 iunie cu La Traviata de Verdi ( regia Hugo de Ana, dirijor Carlo Rizzi), iar cea de a doua noutate este spectacolul cu Romeo şi Julieta de Gounod ( regizor Francesco Micheli, dirijor Fabio Mastrangelo). Pe afiş mai sunt inscrise Aida şi Nabucco de Verdi, Boema de Puccini şi Bărbierul din Sevilia de Rossini, reluări din stagiunile trecute. În total şase spectacole fantastice de operă în perioada 17 iunie – 3 septembrie 2011.

Cand m-am decis să plec la Verona am ştiut la ce ma pot aştepta din punctul de vedere al montărilor scenice care sunt uriaşe şi fastuoase. Interesant este însă şi ce artişti am avut ocazia să ascult în Aida şi în Nabucco. Sunt artişti de forţă atraşi fie de spectaculosul ofertei teatrale , fie de onorariile foarte consistente, fie de faima pe care o prezenţă în Arena din Verona o asigură. Sunt artişti buni, cu un nume, care revin des, cel mai mulţi de circulaţie mai restransă şi repertoriu redus dar şi debutanţi în Arena. Riscul însă este destul de mare căci efortul vocal în condiţiile dificile în care spectacolele se desfăşoară uneori – imediat după o ploaie torenţiala de exemplu – afectează profund vocea. Şi totuşi, cantăreţii îşi asumă acest risc.

Aida anului 2011 a preluat, pentru 15 spectacole, ideea de decor pe care arhitectul veronez Ettore Fagiuoli a propus-o la premiera din 10 august 1913. Gianfranco de Bosio semnează regia iar Daniel Oren este dirijorul spectacolului. Gianfranco de Bosio este unul dintre cei mai mari regizori italieni de teatru, film, cinema şi televiziune. A debutat la Verona în 1977 cu Romeo şi Julieta de Gounod. Au urmat în 1979 Mefistofele şi Otello, în 1982 Aida, în 1987 La Traviata şi în 1991 Nabucco. Stagiunea 2011 a reluat doua dintre montările sale celebre, Aida şi Nabucco.

(In fotografie : Daniel Oren)

Dirijorul israelian Daniel Oren a caştigat în 1975 prestigiosul concurs de dirijat "Herbert von Karajan". Are un repertoriu liric urias şi este oaspete bine primit în teatrele din întreaga lume. Primul spectacol pe care l-a condus în Verona a fost Tosca în 1984 şi de atunci nu a mai lipsit din nicio stagiune din Festival. Este un dirijor de concepţie, ferm în construcţia muzicală, elegant şi eficient în gestică, atent cu cantăreţii.

Julian Kovatchev este dirijor oaspete principal la Filarmonica din Zagreb şi la Teatro Verdi din Trieste. Are o frumoasă carieră internaţională în care repertoriul simfonic stă comod alături de cel liric. În Arena din Verona debutează în anul 2006 cu Cavalleria rusticana şi Paiaţe, revenind aici pentru Traviata, Carmen, Aida şi La Traviata. Este un dirijor de spectacol exterior, cu o gestică teatrală uneori exagerată, nu întotdeauna sensibil la dorinţele cantăreţilor.

Cariea internaţională a mezzosopranei americane Tichina Vaughn s-a construit pe roluri mari ca Eboli, Azucena, Amneris dar şi pe roluri mai reduse ca intindere dar totusi de substanţă interpretate pe scene europene şi americane. La Verona a debutat în anul 2003 în Amneris , pentru care a revenit în celebra Arenă şi în 2004, 2005, 2006, 2009, 2010. Cantă în forţă, fără nuanţe diferenţiate, cu un acut destul de incert şi o perceptibilă uzură în voce.

Rolul Amonasro a marcat puternic cariera lui Alberto Mastromarino. A fost debutul său în 1987, pe scena Teatrului Eliseo din Roma şi în 1998 baritonul apare într-o istorică montare a operei Aida, la Piramide, un spectacol pe care lumea întreagă l-a putut urmări prin satelit. La Verona a debutat tot cu Amonasro, rol pe care îl cantă aici din 2001 şi pană astăzi. O voce frumoasă dar uneori prea discretă în contextual unei partituri deosebit de ofertante ca forţă, expresivitate şi încărcătură emoţională.

În seara zilei de 19 iunie, tenorul Carlo Ventre – cu o frumoasă carte de vizită profesională - a reintrat pe scena din Arenă după o ploaie rece şi exasperantă care crescuse la maximum şansele de anulare a reprezentaţie. Şi totuşi... Obiceiul festivalului este ca, în astfel de cazuri, organizatorii să aştepte cu răbdare şi să împingă ora de începere pană aproape de miezul nopţii. De abia atunci, daca ploaia nu s-a oprit, spectacolul se anulează. Dar asta se întamplă rar – statisticile arată că din 1913 şi pana astăzi, doar 27 de spectacole cu Aida au fost anulate comparativ cu cele 566 care au avut loc. Aşteptarea, tensiunea, nesiguranţa şi mai ales umiditatea unui astfel de moment îşi pun incontestabil amprenta pe interpretarea cantăreţilor. Şi totuşi, acuta atat de aşteptată de public din Celeste Aida nu a fost o problemă pentru pentru tenorul Carlo Ventre. Complexitatea rolului mi s-a părut totuşi a-i fi rămas străină.

Soprana din VenezuelaLucrezia Garcia face parte dintre cei mai tineri cantăreţi solicitaţi de organizatori. A mai cantat rolul Aida la Madrid, Segovia, Atene şi la Opera din Seattle. Este sensibilă şi muzicală, iar specialitatea artistei sunt acutele filate pana la limita perceptibilităţii. A debutat la Verona anul trecut în rolul Aidei pe care a revenit să îl cante şi în 2011.

(Nabucco - Foto Ennevi )

Şi spectacolul cu Nabucco pe care l-am urmărit în seara zilei de 23 iulie face parte din colecţia montărilor care au făcut istorie în Arenă aducand din nou în atenţia publicului o versiune scenică imaginată în 1991 de Rinaldo Olivieri. Arhitectul veronez realizat o scenografie uriaşa şi fantasmagorică ce pune alături pe orizontală sau suprapune pe verticală Templul din Ierusalim, Palatul regal din Babylon şi un turn Babel uriaş care in final este spulberat de puterea credinţei şi forţa spiritului. Numărul artiştilor de pe scenă – mai ales cor şi figuraţie – este din nou impresionant. Spaţiul Areneu este deosebit de generos în acest sens. Din păcate, ca şi în Aida, trebuie să remarc faptul că regizorii sunt pur şi simplu furaţi şi seduşi de aceste oportunităţi şi nu rezistă tentaţiei de a deplasa în toate direcţiile, cu sau fără sens dramaturgic muzical, trupe compacte de ostaşi sau de sclavi. Miza se pune pe efectul mulţimilor şi rezultatul este cel scontat. Personal însă mi-aş fi dorit ca, în multe momente delicate înscrise de Verdi în partiturile sale, tropaitul oamenilor şi zăngănitul armurilor şi al armelor de tinichea să nu deranjeze atat de mult audiţia ( regia acelaşi Gianfranco de Bosio).

În rolul titularl l-am urmărit pe baritonul Marco Vratogna. Cu un repertori nu foarte larg - opere de Verdi, Puccini, Bizet cantat – cantă mai ales în teatre italiene dar şi în Germania, Anglia şi Statele Unite . Marco Vratogna debutează la Verona în 2007 în Amonasro. Revine acum în Arena pentru Nabucco dar, nici vocal şi nici scenic, artistul nu m-a convins.

Soprana Maria Billeri este şi ea o cantăreaţă de circuit mai ales italian. Este o debutantă curajoasă în festival interpretand rolul Abigaile. L-a susţinut pana la capat. Nu întotdeauna la nivel artistic maxim.

Tenorul Giancarlo Monsalve face parte tot din grupul debutanţilor anului 2011. Are o cariera internaţională în spaţiul predilect germanic dar şi cu apariţii în spectacole lirice la San Petersburg (Tosca, rolul Cavaradossi). Speriat cert de amplitutdinea Arenei veroneze, forţează emisia vocală, la fel şi jocul scenic. Acum. Experienţa şi curajul vor atenua cu siguranţă aceste minusuri conjuncturale.

( Nabucco - Foto Ennevi)

M-am întors de la Verona cu satisfacţie certă. Am primit exact ceea ce am aşteptat – montări impresionate, decoruri uriaşe şi strălucitoare, cantăreţi buni care îşi susţin corect partiturile. Dar ceea ce voi păstra cel mai sincer în cutia de amintiri a sufletului va fi Arena, în jurul căreia, la orice oră din zi sau din noapte, atmosfera este magică iar seara, întunericul sporeşte misterul ce incită imaginaţia la zbor şi vis.