Deportarea „m-a marcat pe viață”

Câteva zeci de victime ale deportărilor în Bărăgan de la începutul deceniului șase al secolului trecut au marcat sâmbătă, 19 iunie, 70 de ani de la ceea ce martorii și supraviețuitorii au numit „Rusaliile negre”.

Deportații și urmașii lor din Dropia, dar și din alte foste „sate de deportați” din zonă, au participat la o ceremonie religioasă de pomenire a victimelor deportării.

Slujba s-a ținut la monumentul ridicat în memoria deportaților din localitatea Drajna Nouă, județul Călărași, aflată la câțiva kilometri de fosta așezare Dropia.

În noaptea dintre 18 și 19 iunie 1951, când creștinii ortodocși sărbătoreau Rusaliile, mii de familii din Banat și Oltenia, din localitățile din apropierea graniței cu Iugoslavia, au fost urcate cu forța de autorități în trenuri de marfă și lăsate câteva zile mai târziu în plin câmp, în actualele județe Călărași, Ialomița, Brăila și Galați.

Victimele erau considerate de autoritățile comuniste ca fiind „elemente periculoase” pentru societate, potrivit decretului de deportare. Cei deportați nu puteau părăsi locul de deportare, tentativele fiind pedepsite cu o deportare și mai severă, de exemplu în lagărele de muncă silnică, sau cu închisoare.

Mulți deportați din Banat și Oltenia erau refugiați din Basarabia și nordul Bucovinei care, temându-se de regimul sovietic, au ajuns în România după 1940, în urma ocupării acestor teritorii de către URSS.

Alți deportați erau membri ai unor minorități etnice, precum sârbii sau germanii, sau persoane considerate mai înstărite din mediul urban sau rural, așa-numiții „burgheji” și „chiaburi”.

--fb1

Aceștia erau victime predilecte ale naționalizărilor și confiscărilor noului regim comunist instaurat după 1947.

Alte două mii de deportați au fost unii condamnați politic care au ieșit din închisoare după moartea liderului sovietic Iosif Stalin din anul 1953.

Este vorba de cei pe care regimul îi considera „insuficient reeducați”, și pe care i-a plasat în așa-numitul „domiciliu obligatoriu” în localități izolate din Bărăgan.

Potrivit istoricilor, între 1949 și 1963 în România au fost deportate și puse la muncă forțată în folosul statului aproape 88.000 de persoane.

Aproximativ jumătate dintre acestea au ajuns în Bărăgan în iunie 1951, unde au locuit inițial în bordeie săpate în câmp.

Unul dintre noile sate apărute astfel a fost Dropia, care în 1952 avea aproape 1.500 de locuitori. Potrivit cercetătoarei Claudia-Florentina Dobre, alte șaptesprezece sate de deportați au apărut în Bărăgan tot în vara și toamna anului 1951: Viișoara (raion Slobozia), Răchitoasa (raion Fetești), Olaru (raion Călărași), Salcâmi (raion Fetești), Dâlga (raion Lehliu), Movila Gâldăului (raion Fetești), Valea Viilor (raion Fetești), Fundata (raion Slobozia), Pelicanu (raion Călărași), Ezeru (raion Călărași), Lătești (raion Fetești), Măzăreni (raion Brăila), Zagna (raion Brăila), Bumbăcari, Schei (Călmățui, raion Galați), Frumușița (raion Galați), Valea Călmățuiului‑Rubla (Călmățui, raion Galați).

Participanții la evenimentul din biserica ortodoxă din Drajna Nouă au povestit momentele dramatice ale deportării și ale anilor de deportare. În 1951, mulți dintre ei erau de vârstă preșcolară.

„A fost greu, nu aveam nimic, nu aveam ce mânca, ploile ne inundau bordeiele, zăpezile ne acopereau iarna. Unii nu au rezistat și s-au sinucis”, a spus Ludmila Stoianov, una dintre victimele deportării din timpul „Rusaliilor negre”, la comemorarea din comuna Drajna Nouă.

„Deportarea m-a marcat pe viață, am trăit tot timpul regimului comunist cu teama că voi fi destituită sau retrogradată dacă se descoperă că am avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan”, a mărturisit și Georgeta Răchiteanu (născută Șlemcu).

După 1967, deportările oficiale au încetat, în buletinele deportaților nemaifiind menționate inițialele D.O., adică „domiciliu obligatoriu”. Au fost introduse însă noi practici de dislocări de persoane considerate ostile și de izolări la domiciliu, practici care au continuat până în 1989, anul căderii regimului comunist.

Localizarea fostului sat Dropia pe o hartă Google Earth. În fotografiile realizate prin satelit, urmele așezării se mai văd și astăzi în teren. Credit: Florin Rădulescu/ Muzeul Municipal Călărași.

Satul Dropia, unde deportații ridicaseră și un post de miliție, un sediu de consiliu local (sau de „sfat popular”, cum i se spunea atunci), o școală și o mică biserică a fost desființat, în locul lui fiind cultivate culturi agricole.

Aceeași soartă au avut și marea majoritate a celorlalte sate de deportați.

În prezent, statul român le oferă compensații financiare lunare victimelor deportărilor și urmașilor acestora.