Cântec din sevă de salcie

În universul nostru, al românilor, ca şi în cel al altor neamuri a căror viaţă este legată de apa cea frumos curgătoare a râurilor, salcia, în ciuda simplităţii sale, a fost mereu un personaj important.

De Florii, bunăoară, oamenii îi culeg ramurile proaspete, mlădioase şi le duc în biserici, ca să fie slujite; se întorc acasă cu ele împletite în coroniţe pe care le pun la icoane. Este prima încoronare a lui Iisus, cea cu viaţă, după care va urma coroana de spini, simbol al sacrificiului său pe cruce, întru izbăvirea noastră, a tuturor.

Obiceiul pare să le rezerve ramurilor de salcie doar un rol de înlocuitor al frunzelor de măslin şi de laur cu care a fost încoronat Iisus, la întrarea în Ierusalim. La noi nu se găsesc, aşa că punem în locul lor... salcie!

Într-o altă variantă a întemeierii obiceiului este amintit numele unei pelerine din secolul IV, Egeria, prima care ar fi dus ramuri de salcie cu acest prilej, în biserică. Temeiul este mai adîncȘ Leviticul, cartea Vechiului Testament, aşează ramurile salciei de râu alături de cele de palmier şi laur, ca simbol al bucuriei pricinuite de cea dintâi zi de libertate de care s-au bucurat evreii, după eliberarea din Egipt. Cealaltă legătură a salciei cu momentul special al Floriilor se regăseşte în scrierile Sfinţilor Părinţi care o asociază cu figura Fecioarei Maria. Asemenea ei, deşi florile nu-i sunt lăsate să ajungă la rod, salcia naşte viaţă şi renaşte mereu, în mod miraculos.

Audio: Ascultați întreaga poveste

Tristeţea este cel de-al doilea tărâm al simbolismului purtat de salcie.

O ilustare a acestei teme o găsim în povestea intitulată simplu „Sub salcie”, scrisă de H.C. Andersen. Este istoria unui băiat şi a unei fetiţe, care cresc împreună şi în sufletul cărora dragostea pare să-şi fi sădit sămânţa, deopotrivă. Mai târziu, însă, viaţa va arăta că lucrurile nu stau chiar aşa; iubirea curată a calfei de cizmar Knud nu mai poate străbate platoşa în care inima tinerei Johanna s-a închis, odată ce a fost ridicată de talentul ei muzical într-o altă lume, cea a oamenilor cu stare. Povestea se sfârşeşte rău, şi singura alinare a lui Knud este visul care-i precede moartea - visul unei nunţi care nu va avea loc niciodată, pogărât asupra lui, parcă, de ramurile sălciei sub care va fi găsit a doua zi, îngheţat.

În privința puterilor de vindecare ale salcie, proprietăţile ei anti-inflamatorii sunt cunoscute încă de la Hipocrat.. Mestecatul cojii copacului era o recomandare curentă în afecţiuni cum ar fi durerile de spate, de cap, din articulaţii ori pentru combaterea stărilor febrile. Responsabil de puterea vindecătoare a salciei este o substanţă care avea să revoluţioneze tratamentele moderne: salicinul. Da, da... chiar aceea pe care, pe la 1897, Felix Hoffmann a reuşit să o realizeze pe cale sintetică pentru a dărui lumii aspirina!