Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: CA PE ROATE (Continuare) Duminică, 28 Februarie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

24 Martie 2020
Vizualizari: 1209
Comentează add

Invitat: dl. prof. dr. Cătălin Turliuc, cercetător al Institutului „A.D.Xenopol” şi cadru didactic al Universităţii „Alexandru I. Cuza”, Iaşi

„Alexandru Ioan Cuza – Bicentenar”  „Alexandru Ioan Cuza – Bicentenar” - Conține audio

george-popescu

Domnitorul Principatelor Române Unite, Alexandru Ioan Cuza. Credit: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/ce-spuneau-romanii-de-rand-despre-alexandru-ioan-cuza-1249918

Biografiile oficiale dau ca dată a naşterii viitorului domnitor 20 martie 1820. Domnul academician Alexandru Zub notează: „Data naşterii e încă în litigiu: 1818 ? 1820 ?”) în… trei oraşe: Galaţi, Huşi şi Bârlad.

 

Istorici consacraţi s-au împărţit în grupe relativ egale pentru a susţine cu argumente unul sau altul dintre cele trei municipii de azi.

 

Important este că fiecare comunitate a ţinut să marcheze locul respectiv: gălăţenii au amenajat muzeistic Casa „Cuza-Vodă”, cei din Huşi nu au reuşit să păstreze construcţia despre care se ştia că a fost casa natală a primului domnitor al Principatelor Unite, iar cei din Bârlad au instituţionalizat Casa Memorială „Alexandru Ioan Cuza”, cu program de vizitare în exterior.

 

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată.

 

Primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

 

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

 

Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica postelnicului din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

 

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, plătind sufiicient de scump, fiind singurul rănit consemnat din reprimarea tentativei de revoluţiei.

 

Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici.

 

Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

 

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic.

 

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

 

După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine.

 

Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

 

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor.

 

Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel.

 

La momentul istoric 1959, recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru I. Cuza nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative.

 

Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie.

 

De asemenea, la 26 octombrie 1860 este inaugurată Universitatea din Iaşi.

 

În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor.

 

La 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene. Trei luni mai târziu, Poarta emite firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza.

 

Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres faţă de situaţia anterioară. În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii”, unde exclamă: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată [...] alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

 

Pe 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, Bucureşti fiind desemnat capitala întregii ţări.

 

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

 

La fel ca Napoleon al III-lea, Cuza a trăit cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. El nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, însă nici nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze.

 

În Cameră, opoziţia bloca orice măsură pe care puterea, reprezentată de partizani cuzişti, încerca să o adopte. De asemenea, domnul refuza să promulge orice măsură venită din partea opoziţiei. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, Guvernul Creţulescu a primit vot de blam, însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia.

 

Numirea lui Kogălniceanu în fruntea executivului la 11 octombrie a mai calmat scena politică. În acest context a putut fi adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti.

 

Soluţia găsită de Cuza pentru implementarea măsurilor sale a fost instaurarea unui regim personal.

Pe 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor.

 

Prin Statut, domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării.

 

Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului.

 

Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

 

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal.

 

În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ.

 

Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.

 

Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.

 

În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. 

 

Legea instrucţiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

 

La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

 

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

 

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.

 

Spre sfârşitul anului 1865, opoziţia nemulţumită de conducerea domnitorului s-a coalizat împotriva sa, chiar dacă această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic. În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului.

 

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena.

 

Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice.

 

Domnitorul Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta.

 

Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

 

Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

 

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie.

 

Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867.

 

Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

 

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu.

 

Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi*

 

Urma trecerii înaltului domn prin Iaşi se păstrează pe strada Cuza-Vodă, la numărul 14 bis, într-o casă de epocă (ridicată în 1820), retrasă între două blocuri, dar anunţată de sigla monumentului istoric: aici a înnoptat Al. I. Cuza în 1859, în drum spre Bucureşti.

 

Domnitorul a semnat, în 1859, actul de înfiinţare al Şcolii Gimnaziale de pe strada Oituz, care-i poartă numele.

 

În marile oraşe ale României, numele domnitorului a fost dat unor artere principale de circulaţie, memoria sa fiind şi subiect al operelor artistice.

 

*http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza

 

 

Regia de montaj : Radu Sima și Narcisa Goreac

 

Regia de emisie: Claudia Buzică și Mariana Băjenaru

 

 

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 23 martie 2020 (27'49'')

 

 

Emisiunea "Istorica"  se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00. 

 

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro 


Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet 

 

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

 

 


Etichete domnitorPrincipatele RomâneRomâniareformeliberalism moderatsocietatestat tânărcontext internaţionalMarile Puteri Europene Garantepericolealegericonstituţieemanciparedemofiliereforma agrarăcod penalfiscalciviladministraţienaţional

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live