Povestea Alexandrei Dulgheru. Care este cel mai mare obstacol depășit

Alexandra Dulgheru este, fără doar și poate, o campioană a invincibilității în sport. Povestea ei nu este nici lină și nici frumoasă, însă cu siguranță este povestea unei campioane. Sportul de performanță, și mai cu seamă tenisul, cere sacrificiu de timp și sudoare. Alexandra a acceptat să facă acest sacrificiu, în ciuda tuturor obstacolelor care i s-au ivit în cei peste 20 de ani de activitate, fără să neglijeze însă școala. A iubit tenisul mai mult decât orice, iar asta a făcut-o să răzbească și să încerce mereu să revină acolo unde îi era locul, între primele 30 de jucătoare ale lumii.

Povestea zbuciumată a Alexandrei Dulgheru cu tenisul a început pe când avea doar patru ani, în anul 1993.

Senzația care a cuprins-o când a ținut prima dată o rachetă de tenis în mână a făcut-o, peste ani, să considere baschetul și voleiul doar sporturi complementare. Avea nevoie de acestea pentru a se dezvolta armonios. Porecla primită în acea perioadă, „Piti” de la „pitica”, spune totul despre fragilitatea care o caracteriza.

Profesorii de la Jean Monnet, prestigiosul liceu din nordul Capitalei, au încurajat-o să-și urmeze visul, iar „Piti” i-a răsplătit prin silința cu care a învățat pentru a avea printre cele mai mari note din clasă, iar când simțea că nu poate ține pasul cu programa de la școală, făcea meditații.

Concomitent, Alexandra Dulgheru începea să evolueze constant în turneele pentru junioare, reușind să joace chiar o finală de dublu și un sfert de simplu la Wimbledon. Trecea printr-un vârtej de antrenamente, competiții, zboruri de colo colo, cărți citite și iar antrenamente. Programul suprasolicitant i-a produs, la vârsta de 16 ani, prima accidentare mai serioasă, la picior. S-a speriat, a domolit ritmul, dar nu a renunțat.

Alexandra a luat Bacalaureatul și a intrat la facultatea de Relații Economice Internaționale, dovedind încă o dată, după cum a recunoscut, că „este doar pe jumătate sportivă”, iar în cealaltă jumătate încap literatura, economia, numeroasele limbi străine învățate, pictura și multe altele.

Apogeul său sportiv a venit prea devreme pe când avea puțin peste 20 de ani. Între 2009 și 2011, a câștigat de două ori consecutiv turneul de la Varșovia, s-a calificat până în turul al treilea la Roland Garros, Wimbledon și US Open și a urcat până pe locul 26 WTA, cea mai bună clasare a sa.

Era speranța de care avea nevoie tenisul feminin românesc, într-o perioadă în care eram departe de a avea cele șase jucătoare în top 60 de acum.

Alexandra Dulgheru nu s-a putut bucura prea mult de performanțele sale, din cauza accidentărilor care apăreau, una după alta și una mai sâcâitoare decât alta. A evitat cât a putut de mult operația până când unul dintre genunchi a cedat. Momentul a marcat-o, însă nu într-atât cât a făcut-o, după câțiva ani, a doua operație, la același genunchi. Atunci i s-a năzărit întrebarea dacă merită să mai joace tenis de performanță.

Nici după a treia operația suferită nu a renunțat. Rezultatul s-a văzut anul acesta: Alexandra Dulgheru a jucat pentru calificarea în turul secund de la Roland Garros, în cel mai lung meci al ediției. De altfel, „Piti” este o specialistă a anduranței, a meciurilor-maraton, de peste trei ore.

Pofta de a juca tenis a făcut-o să nu renunțe la cea mai mare pasiune a sa. Desigur, încurajările venite de la părinți au contat în egală măsură. Tatăl – pilot de avion și mama – coordonatoare de trafic aerian au investit în permanență timp, energie și bani în talentul ei.

În anii în care a avut probleme cu accidentările, Alexandra Dulgheru a devenit o luptătoare care și-a recalibrat jocul și antrenamentele pentru a continua să joace tenis. Trofeele au contat, deodată, ceva mai puțin. Ierarhia valorilor arăta acum diferit: pe primul loc era sănătatea, pe locul doi dragostea pentru tenis, iar pe trei meciurile câștigate.

„Multă lume m-a întrebat de ce mai continui să joc, după tot ce am pățit. Răspunsul e că pur și simplu nu m-a lăsat sufletul să renunț”, ne-a mărturisit Alexandra Dulgheru.

Alexandra Dulgheru, neînvinsă în lupta cu accidentările, rămâne una dintre cele mai fermecătoare personaje din tenisul românesc, dar mai mult decât orice, este un exemplu pentru noi toți.