Nu pot opri războiul, dar pot salva vieți

Când am început să scriu acest articol motanul meu Nemo se cuibărise torcând liniștit lângă mine de parcă ar fi vrut să-mi spună: ”Nimic rău nu mi se poate întâmpla când sunt cu tine. Știu asta și de aceea cel mai bine mă simt în aproierea ta.” Mi s-a confirmat în felul acesta că animalele noastre de companie nu ne părăsesc niciodată voit și vâd în noi, oamenii, un Univers întreg care le stă leagăn de alinare și înfrumusețare a vieții; sau mai exact, așa ar fi de preferat să fie!

Așa am putea să-i înțelegem poate mult mai bine pe crescătorii de animale de companie din Ucraina care au stat o noapte întreagă la coadă la vamă să intre în România și toți au fost întorși acasă pentru că nu aveau titru anti-rabic – o cerință obligatorie pentru locuitorii țărilor terțe care vor să intre cu companionii lor non-umani într-un stat european. Problema este că rezultatul testului serologic se dă în douăzeci și una de zile; prea mult și imposibil de așteptat atât în condițiile din țara vecină. Unii dintre ei au renunțat și au solicitat armă pentru a-și proteja animalele de companie cu care au hotărât să se ascundă în beciurile caselor lor. Alții nu s-au dat bătuți și au încercat tot ce le-a stat în putere: așa începe povestea căreia eu, Andreea Marin, îi stau chezașă.

Povestea căreia îi stau chezașă ...

Vineri dimineață colega și prietena mea, Carmen Gavrilă, pe care cu siguranță o știți foarte bine de la Radio România Actualități m-a sunat și m-a rugat să fac ceva – orice – chiar și o emisiune la radio sau un articol; să dau un telefon, să mă interesez și să mă lupt pentru animalele de companie de concurs din Ucraina care riscă să moară nevinovate pentru că oamenii de la care așteaptă protecție le pot curma vieți, odată cu începerea războiului... Și despre ele oare ce s-ar putea spune în situația aceasta?... Că vor fi victime colaterale?.... Probabil nici atât. Despre oameni se spune de regulă acest lucru. Pe ele foarte posibil istoria nici nu le-ar menționa.

Așa am aflat că mulți crescători de animale de companie din România și-au pus casele la dispoziție pentru cei ucrainieni și companionii lor. Erau dispuși chiar să meargă și să-i ia de la graniță pentru a-i aduce în siguranță la locuința lor, dar cum ar fi putut s-o facă, dacă nu erau lăsați să intre în țară.

În România, s-au operat în ultimele ore unele derogări cu privire la cetățenii ucrainieni doritori să se refugieze aici; nici una însă nu era destinată animalelor de companie, iar singura autoritate care se ocupă la noi în țară de sănătatea, protejarea și drepturile care le privesc este Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor. De curând făcusem un nou interviu cu o doamnă director din cadrul ANSVSA despre condițiile în care un cetățean european se poate deplasa într-o altă țară cu companionul său. Aici lucrurile stăteau foarte simplu: să-i obțină un pașaport de la medicul veterinar, să-l vaccineze la zi, să-l microcipeze și să-i asigure condițiile de confort necesare pe toată durata transportului. Se exclude de la bun început varianta sedării... Dar ce se poate face pentru cetățenii din țările terțe – așa cum spuneam și mai devreme – precum Ucraina care vor să vină în România, o țară europeană cu drepturi și legi pe măsură?... Ar mai fi fost, deci, nevoie de acel titru anti-rabic, cum am mai precizat în cursul acestui articol, foarte greu de obțnut în condițiile date.

Au pus și am pus suflet!

În concluzie, se necesita o derogare în acest sens, iar România n-ar fi fost singura țară care să o opereze. Existau alte două precedente anunțate oficial încă de dimineață: Polonia și Estonia. Am sunat la ANSVSA, le-am spus povestea și le-am prezentat și cazurile Poloniei și Estoniei. Imediat s-a luat problema în discuție și în mai puțin de o jumătate de oră o notă informativă care ridica obligativitatea de a deține titru anti-rabic era direcționată către toate punctele de trecere a frontierei dintre România și Ucraina, iar de vineri după-amiază de la ora 17:00 se putea intra în România în aceste condiții speciale. Au avut și cei de la ANSVSA o rugăminte: ”să se știe despre ei că au pus suflet!” Le-am promis că vor afla oamenii despre acest lucru și acum mă țin de promisiune: vă spun tuturor că au pus suflet!

Situația a fost prima dată semnalată de medicul veterinar Nicolae Civdar din Republica Moldova care văzându-i pe cetățenii ucrainieni cum așteaptă la coadă la graniță să intre în România cu animalele lor de companie și sunt întorși acasă în lipsa titrului anti-rabic, a solicitat ajutor pentru ei. Așa a aflat Anda Porumb crescătoare de pisici și Laura Buda, crescătoare de câini de la noi din țară. Au luat legătura cu unele organizații non-guvernamentale specializate în protecția animalelor și drepturile lor, în încercarea de a găsi o soluție. S-au gândit inclusiv să facă apel la parlamentari și miniștri pentru a rezolva situația, dar n-au primit niciun răspuns favorabil. Au vrut de la bun început să excludă presa ca posibilă variantă de rezolvare a acestei probleme, pe motiv că ar dura toate procedurile prea mult, sau că mass-media nu ar avea o putere prea mare. Laura Buda, însă, a insistat și așa s-a ajuns ca povestea să fie cunoscută de Carmen și implicit de mine.

Rezolvarea acestui caz pe o cale pur umană, grație unor oameni extraordinari de la Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor m-a făcut să înțeleg că nu eu ca reprezentant al presei, sau ca jurnalist, neapărat, am reușit să fac asta, ci eu ca om vorbind cu Oamenii de la ANSVSA. A fost, de fapt, o conexiune pur umană care s-a conturat pentru cetățenii ucrainieni aflați în pericol și companionii lor care voiau să trăiască și să nu gireze prin prezența și sacrificiul lor un război care nu era și nu este al lor... Și da! Eu nu pot opri războiul și probabil nimeni dintre cei care citesc acest articol scris de mine, dar eu pot ajuta la salvarea de vieți; și la fel puteți și voi!