Radioul „a transmis modelul de limbă literară absolut necesară pentru comunicare”

Reporter: În 1928, chiar într-o zi de 1 noiembrie, de numele lui Dragomir Hurmuzescu, fizician și inventator, dar și de cel al poetului, prozator și dramaturg Horia Furtună,se leagă un moment revoluționar. Ce era în jurul acestui uriaș pas, nu doar tehnic, care ne ţinea în rând cu lumea? Radioul apărea ca o necesitate, și România se pare că era pregătită.

Acad. Ioan-Aurel Pop: E adevărat. Lumea modernă din secolul 19 a reușit să coaguleze spiritele și chiar să formeze națiuni în toată Europa, datorită şcolii, în primul rând, care s-a generalizat la noi în 1864, când s-a introdus învățământul obligatoriu de patru ani și gratuit ca şi datorită presei. Aceste două elemente fundamentale, instituții, au reușit să coaguleze lumea prin comunicare. Când a apărut radioul, la zece ani de la Marea Unire, lucrurile erau pregătite, fiindcă obosiseră cumva și presa și școala să tot răspândească știri bune, și a venit radioul ca să completeze acest lucru. Şi radioul a reușit, în cei aproape 100 de ani trecuți, să unească spiritele și să le atragă.

Omul e o ființă curioasă, dorește să știe. Radioul a răspândit nu doar știri, cum crede lumea, ci și cunoștințe. La nașterea Radioului din România trebuie să spun că a contribuit și lumea oamenilor de știință - și prin aceasta, firește, și Academia Română. De aceea sunt extrem de emoționat să constat că în anii trecuți de atunci, mereu, Academia Română a fost alături de Radio și mereu din cadrul Academiei Române oameni importanți, serioși, au avut roluri în cadrul radioului. Pentru mine, Radioul este mai mult decât o instituție, e o emblemă a acestui popor și a acestui stat. Și ceea ce a reușit să construiască Radioul public în această 100 de ani aproape trecută e așa de greu de evaluat, încât poate ne-ar mai trebui încă 100 de ani să putem fi obiectivi și să putem enumera toate binefacerile pe care le-a adus, și în România, Radioul.

Reporter: Ne face plăcere uneori când ni se spune că postul public de radio, înființat în urmă cu 95 de ani, cu istoria sa, - poate să fie, trebuie să fie, dar chiar face lucrul ăsta - este o secție a Academiei Române, măcar prin păstrarea limbii !...

Ioan-Aurel Pop: Da. Radioul, într-adevăr, a transmis modelul de limbă literară absolut necesară pentru comunicare. Unii cred că dacă vorbim de limba literară ne dezicem de graiuri și de dialecte. Nu!, ele au frumusețea lor, dar limba literară, în cazul unui popor care construiește o civilizație e foarte importantă pentru comunicare. În al doilea rând, radioul a făcut cultură generală pentru români. În copilăria mea, duminică dimineața era un ritual să ascult poveștile pentru copii, dar nu numai atât; seara, după ce am mai crescut ascultam teatrul radiofonic pentru maturi. Toate piesele dramaturgiei românești și universale - repet, mai ales universale - le-am învățat de la radio, care era o școală. Părinții mei erau impresionați de tot acest lucru și câteodată trebuia să opteze între dramaturgia citită și dramaturgia ascultată la radio. Și mereu îmi spuneau: "Ascultă la radio, pentru că aceștia sunt niște actori mari" - și arta se dubla cumva: pe lângă dramaturgia creată de autor, de dramaturg, aici venea și arta interpretativă. Pe urmă erau conferințele de la radio, scoase din fonoteca de aur. Puteam auzi vocile lui Nicolae Iorga, George Călinescu, Nicolae Titulescu... - mari savanți, membri ai Academiei Române, și simțeai așa, cumva, că erai contemporan cu ei; că, chiar dacă erau într-o altă lume duși, spiritele lor erau cu noi. Radioul a făcut educație. Şi ceea ce m-a deranjat pe mine după '90 este că foarte multe studiouri de radio, apărute ca ciupercile după ploaie, au mers pe minima rezistență, "cultivând" un gust negativ al publicului, în timp ce Radio România a rămas un etalon, un reper; şi din multe puncte de vedere - eu cred că din toate punctele de vedere - a rămas la fel până astăzi, în cea mai mare parte a teritoriului României. Bucureștiul, cu cei două milioane de locuitori, reprezintă 10% din populația României.

De aici și până în Maramureș sau până în Bucovina e o distanță mare și români trăiesc peste tot. Să știți că acei români nu ascultă alte studiouri de radio care sunt la modă și pe care tinerii le ascultă în București și în orașele mari, ascultă Radio România cu sfințenie, se trezesc cu acest post și se culcă cu el, ceea ce încă e un semn că nu ne-am pierdut cu totul simțul echilibrului.

Reporter: Ne putem considera un fel de liant pentru multe dintre palierele pe care le-ați numit și, atunci, cu atât mai mult, suntem instituție de importanță strategică.

Ioan-Aurel Pop: Absolut, absolut! Se întâmplă, vedeți, în lumea asta, foarte multe lucruri negative. Ele ne lovesc, ne afectează și felul cum transmiți o știre, știți mai bine decât mine, face totul, câteodată. Radioul a fost întotdeauna grijuliu în privința felului de a transmite știrile, a subliniat ceea ce era de subliniat și obiectivitatea a fost cuvânt de ordine chiar și atunci când Radioul a trăit timpuri grele, în timpul comunismului. Radio România s-a străduit și, din multe puncte de vedere, chiar atunci când era dictatură, a reușit să păstreze dreapta cumpănire. Nu mai vorbesc de astăzi, când colegi, prieteni, cunoștințe din toată țara îmi confirmă părerea mea că Radioul este un etalon de obiectivitate, de cunoaștere corectă a acestei lumi, care, și așa, își întinde tainele ei mult peste noi. Vorba lui Lucian Blaga, care zicea că lumina lunii cu cât e mai puternică, sporește a lumii taină. Deci, taina rămâne intactă. Dar noi avem nevoie de știri, avem nevoie să le analizăm și trebuie să plecăm de la un punct bun, pentru că dacă plecăm de la un punct rău, analiza noastră va fi proastă. Radioul ne ajută să fim obiectivi, să fim noi înșine, să le transmitem copiilor și nepoților ceea ce se cuvine. Eu nu știu cât va mai dura în istorie radioul, pentru că, vedeți, orice lucru are un început și sfârșit în lumea noastră omenească. Tiparul a apărut pe la 1450 și s-ar putea să fie acum într-o perioadă de declin, fiindcă nimeni nu mai culege, nu mai avem zețari, nu mai avem ... corectori, ne corectează computerul ceea ce trimitem la tipar și tiparul nu mai e clasic. Am dat exemplul cărții. Păstrând proporțiile , vedem și evoluția radioului care apărea la noi în țară , născut fiind între primele din lume, fără un prea mare decalaj. Apărea în 1928 și eu nădăjduiesc să rămână mereu ca o formă de comunicare și chiar dacă celelalte forme se vor înmulți și oamenii vor căuta mai mult online, pe facebook, în alte părți, sper ca radioul să rămână un reper și să nu devină, cum se întâmplă cu multe lucruri omenești, un muzeu. Vedeți că bibliotecile se vor transforma mai mult în muzee ale cărții, pentru că tot mai puțini oameni se duc să citească o carte la bibliotecă ori s-o împrumute. Nu e cazul specialiștilor,desigur, căci o lucrare de la 1400 care e în manuscris sau una de la 1500 care e tipărită și poate să fie exemplar unic, nu se găsește pe Google; deci trebuie să mergi s-o vezi în bibliotecă. Și la radio e la fel! Radioul are zestrea lui. Radio România, lucruri unice, are o arhivă a lui, păstrează în fonotecă vocile unor oameni pe care altminteri nu-i putem cunoaște. Le citim biografia, dar uneori par toate astea literă moartă, pe când auzindu-i rostind la radio, adevăruri deosebite, parcă învie în fața noastră. Eu sper ca radioul să rămână mereu un asemenea reper și pentru noi și pentru cei care vor veni după noi. (II)