Revista editorialelor, 23 iulie

În EVENIMENTUL ZILEI, Ioana Lupea încearcă "Un comentariu la comentariul lui Traian Băsescu" în legătură cu Raportul Comisiei Europene privind justiţia din România şi scrie: "Traian Băsescu, atletul anticorupţiei, a primit de la Bruxelles un mesaj de neîncredere. Şeful statului român a luat raportul personal. Deşi s-a referit la nedreptatea făcută ţării, el însuşi s-a simţit nedreptăţit. "Am făcut tot ce s-a putut", a exclamat la un moment dat Băsescu. Din păcate, el nu s-a putut ridica la înălţimea pe care o pretinde funcţia prezidenţială şi a ocultat sistematic responsabilitatea executivului condus de Emil Boc şi a partidului de guvernământ, PDL, în eşecurile consemnate de Comisia Europeană. România nu avea nevoie de un raport care să flateze acţiunile preşedintelui Traian Băsescu, ci de unul dur, care să atragă atenţia întregii clase politice. Raportul Comisiei Europene ar trebui să fie soneria de trezire." - conchide editorialista.

"Lumea secolului 21 are o mare problemă cu realitatea, care pare să fi devenit prea strâmtă pentru aspiraţiile omenirii, oricare ar fi acelea." - constată Cristian Câmpeanu în ROMÂNIA LIBERĂ şi priveşte din această perspectivă frenezia mediatică stârnită nu numai la noi, ci în toată lumea, după aflarea veştii exhumării celor doi Ceauşeşti. "Înainte de '89, realitatea sordidă a comunismului ne forţase pe toţi la certitudine şi consens: toată lumea îl ura. Dar au venit o revoluţie - care s-a dovedit a fi un simulacru de revoluţie - şi un proces - care a fost o mascaradă de proces. De ce nu şi un simulacru de execuţie, aşadar? Mai târziu au venit un simulacru de democraţie, o aparenţă de libertate şi o imitaţie de capitalism. Aşa s-a născut mitul paradisului pierdut al comunismului ceauşist. Şi de-aici n-a mai fost decât un pas până la un soi de sanctificare underground şi martiraj. Aşa că nu e de mirare că mulţi s-au aşteptat să vadă mormântul gol şi îngerul comunist aşteptând lângă crucea cu stea roşie, să le dea vestea cea bună mironosiţelor egalitarismului absolut. Dar n-a fost să fie. Faptele se răzbună întotdeauna şi uneori o fac cu umor." - încheie jurnalistul.

"Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“ - îşi începe Tudor Călin Zarojanu articolul din ADEVĂRUL."Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate! Dar aceiaşi români devin brusc interesaţi când e vorba despre o dezgropare a morţilor LA PROPRIU! Pentru familie, e normal să existe interes în spulberarea îndoielii. Dar pentru ceilalţi?! Interesul halucinant pentru deshumarea soţilor Ceauşescu a uzurpat frenezia morbidă provocată de moartea Mădălinei Manole. În schimb, nu vrem să ştim nimic despre motivele pentru care suntem unde suntem. Nu credeţi că am luat-o razna de tot?" - se întreabă, în final, editorialistul.