Revista editorialelor, 13 august

Editorialele din presa scrisă critică şi astăzi clasa politică românească - fie că este vorba de atitudini şi declaraţii (în cazul preşedintelui), fie, dimpotrivă, de neimplicare (din partea opoziţiei).

Rodica Ciobanu (în Gândul) şi Dan Constantin (de la Jurnalul Naţional) critică, în textele lor de astăzi, comparaţia pe care preşedintele a făcut-o (într-un interviu la postul nostru de radio) între salariul unui profesor şi salariul său. Traian Băsescu a spus că salariile profesorilor sunt mici, dar acestea trebuie raportate la numărul de ore lucrate (tot mic).

Rodica Ciobanu (Gândul) crede că şeful statului a oferit astfel un strălucit exemplu de devalorizare a muncii şi importanţei educaţiei, lucru nefast pentru viitorul unui popor. Nici Dan Constantin (Jurnalul Naţional) nu este de acord cu preşedintele. Profesorii - dar şi doctorii sau artiştii - nu vor decât să trăiască decent pentru că au învăţat buchea cărţii şi munca lor este importantă.

Continuăm cu editorialistul ziarului România Liberă, Cristian Câmpeanu; referindu-se, în general, la problemele grave ale ţării, acesta este de părere că nici în tabăra cealaltă, la opoziţie, nu există nimeni care să-şi asume o atitudine raţională politic, în primul rând, din foame nemăsurată de putere. Nici măcar unul dintre liderii opoziţiei nu a venit cu un set de propuneri coerente şi consistente şi nu a arătat minima disponibilitate de a lua parte la un dialog responsabil. La noi nu este vorba niciodată despre politici publice, despre soluţii şi despre aplicarea acestora - mai zice Cristian Câmpeanu. Este vorba despre „cine i-a mai tras-o cui", despre „numărat ouăle" şi „ciuruit", metafore falice pentru o clasă politică lipsită de vigoare.

La final, Teodora Trandafir, Evenimentul Zilei. Cine pleacă din sectorul bugetar? Întrebarea îi frământă de zor pe şefii şi şefuleţii din structurile statului. Ei trebuie să aleagă unul, doi sau chiar trei membri care urmează să părăsească echipa. Ceea ce nu este uşor - consideră jurnalista - şi dezvoltă apoi un exemplu (nu tocmai imaginar), cel al unui anume Popescu, şef la Finanţe într-un orăşel nesemnificativ. Popescu n-are mulţi angajaţi, dar fiecăruia îi datorează câte ceva. Unii dintre ei au făcut credite pentru casele "lu' şefu'". Popescu plăteşte ratele, e drept, dar respectivii nu pot rămâne taman acum fără loc de muncă. Şi tot aşa - mulţi subordonaţi au venit pe pile, unul îi asigură vacanţe gratuite în fiecare an, altul se ocupă cu aprovizionarea cu cafele şi alte bunătăţi. Pe care să-l dai afară?

Asemenea lui Popescu - încheie Teodora Trandafir - mulţi astfel de şefuleţi tărăgănează la nesfârşit mult propovăduitele concedieri bugetare în masă. Şi atunci, nu cumva disponibilizările în sectorul de stat ar trebui să înceapă chiar cu Popescu?