Florar, o lună aglomerată şi fericită

Sărbătorile românilor – între proletariat şi burghezie?

Românul este din fire un optimist şi un petrecăreţ, în sensul bun al cuvântului.

Dacă vrem să aruncăm o privire de ansamblu în istorie, vom avea ocazia să descoperim că s-a dedat cu aceeaşi implicare şi bucurie sărbătorilor bahice sau dionisiace asociate cu datoria cinstirii viţei de vie şi a vinului – e adevărat şi cu unele conotaţii de fertilitate şi fecunditate – dar şi celor legate de culesul recoltelor, în strânsă legătură cu munca propriu-zisă a câmpului.

Au urmat manifestările de salon împrumutate de la vecinii noştri mai mult sau mai puţin apropiaţi, dar demni de copiat din Europa de Vest şi „plimbările de plăcere” spre destinaţiile cu pretenţii, precum Sinaia.

De altfel, a fost şi o perioadă când orice român care se respecta se delecta în câte un parc din Capitală sau dintr-un alt mare oraş al ţării cu muzica de fanfară din foişoarele special amenajate.

Cert este că balansul nu s-a încheiat încă. Pare mai curând un fel propriu de a trăi. În zilele noastre, românul oscilează între Sărbătorile cu iz religios, devenite unele dintre ele şi naţionale şi cele izvorâte şi încărcate de un pur lumesc.

Luna mai a fiecărui an este extrem de aglomerată, la rândul ei de sărbători, care vin şi se duc cu propriile poveşti în spate. O scurtă trecere în revistă a semnificaţiilor lor nu cred că ar strica.

O lună aglomerată şi fericită

Ziua de 1 Mai este încă din 1889 Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Cu timpul, a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, iar manifestările care au caracterizat-o au căpătat amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca ea să fie şi liberă.

În țările comuniste, printre care şi România pentru o bună perioadă de timp, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice.

2 Mai este asociat de ceva timp cu Ziua Naţională a Tineretului, instituită chiar prin Legea 425/2004.

Generația adultă de mâine din România își sărbătorește, însă, de două ori pe an ziua dedicată tinereții, întrucât din 2000, Ziua Internațională a Tineretului a fost stabilită pe 12 august, în plină vară, dar românii, tributari unui spirit identitar, nu renunţă nici la cea din 2 mai.

Poveştile legate de această zi sunt dintotdeauna de-a dreptul “fecunde”.

Pe data de 8 mai, în timpul regimului comunist, se sărbătorea înfiinţarea Partidului Comunist Român, de cele mai multe ori, prin cântece, poezii, defilări şi jocuri sportive.

După 1990, această dată a evoluat total diferit pentru că s-a pus accent pe promovarea drepturilor omului, a voluntariatului, dar şi pe respectarea demnităţii umane.

Ziua de 9 Mai este una mai complicată. Ea cumulează mai multe semnificaţii.

Este de-o potrivă Ziua Independenţei de Stat, dar şi cea a Europei. Nu trebuie să omitem totuşi că o altă însemnătate a sa este dată de Ziua Victoriei împotriva Fascismului.

10 Mai, sau Ziua Regalităţii a fost multă vreme – mai exact, până în perioada comunismului - celebrată prin fastuoase parade militare, urmate de binecunoscutele „Bătăi cu Flori de la Şosea”, de pe Calea Victoriei, devenite chiar simbol al Capitalei.

Trăsurile împodobite cu flori de tot felul, de la liliac, albăstrele, narcise, sau lalele, erau admirate din plin de oamenii strânşi pe marginea drumului.

Scriitorul Tudor Octavian (foto) mi-a mărturisit însă nu fără o oarecare mândrie că a cunoscut direct toate aceste tablouri ale societăţii româneşti, dar a ironizat lipsa de semnificaţii a zilelor de 3,4,5,6 şi 7 mai, care „se aşteptau şi ele umplute cu ceva”.

"De când e lumea, lunile astea de tranziţie de la un anotimp la altul şi îndeosebi, cele care anunţă primăvara şi renaşterea, au fost adjudecate ideologic... Nu neapărat politic, dar trebuie să luăm în considerare şi faptul că orice ideologie ţine de o politică.

"Li s-au dat, deci, câte un sens suplimentar la ceea ce ele semnificau deja în mod natural. Şi nu este vorba doar de ziua de 1Mai.

"2 Mai, de exemplu, era Ziua Tineretului că nu putea institui Ziua Statului Degeaba, după Ziua Umblatului Degeaba.

"Eu am prins manifestaţii de 1 mai. Ne duceau cu turma; în faţă era un car alegoric şi noi strigam dinăuntru „Trăiască 1 Mai!”. De 2 mai, strigam, fireşte „Trăiască 2 Mai!” De 9 Mai, nu prea puteai să strigi „Trăiască 9 Mai!”, pentru că era ziua când se terminase ceva, or când se termină ceva nu poţi să-i urezi s-o mai ducă.

"Oricum, Partidul Comunist Român găsea multe astfel de ocazii să-şi demonstreze că încă mai există.”

Să sărbătorim, dar să ştim şi noi!

Dovezile rămase pe hârtie fotografică şi mai târziu pe bandă ne-ar putea duce cu gândul că fiecare dintre aceste sărbători îşi avea partea sa de festivism. Tudor Octavian susţine însă că lucrul cu masele de oameni implică luptă sau festivism, pe motiv că mulţimile trebuie orientate de fiecare dată pe o direcţie şi cu câte un scop bine definit şi conturat.

"Ele nu se mişcă aiurea. Trebuie să aibă o raţiune mişcarea lor, care nu poate fi decât una agresivă, războinică sau una de petrecere, după război când cinstim ceva.

"Trebuie să ştiţi însă că acest dar românesc, dublul care însoţeşte orice dramă, binecunoscut şi ca „mişto-ul specific” l-a şi ferit pe român de apăsarea festivismului, adică nimeni nu a plâns vreodată în România ca în Coreea de Nord, sincer, atunci când i-a murit vreun lider.

"Românii au fost tot timpul „mai dă-i în mă-sa!”

"Să ştiţi că eu am şi verificat acest dublu românesc în alte ţări unde nu se obişnuieşte. În America, bunăoară, oamenii iau foarte în serios tot ce spui. Nu poţi într-o discuţie una să spui şi alta să însemne. Ei nu au această bifurcaţie a minţii, în timp ce noi nu putem trăi fără ea.

"Ţin minte că la o manifestaţie de 23 august, treceam cu toată redacţia Flacăra prin faţa tribunei. Era cald, eram tufliţi, nu aveam niciun pic de stare festivă în noi şi un coleg din grup – noi fiind totuşi o redacţie supravegheată şi cu mulţi turnători printre noi, dar ne mai şi permiteam din când în când, licenţe de-astea – zice: „măi, vezi cum e aici? Bineh, nu-i adevărat! Să vezi mâine cum a fost când o să scrie în Scânteia..."

"Românul s-a salvat, deci, prin acest fatalism care i-a dat dreptul şi la ironie şi la râs pentru că ţara asta a fost la o încrucişare de drumuri unde în mod normal nu ar fi putut fi altceva decât nişte indicatoare ... şi totuşi este un popor!”

Visul ierbii verzi şi „mardeala cu flori”

De altfel o justificare are şi modalitatea în care se serbau aceste zile înainte de 1944. Tentația românului de a ieși la iarbă verde nu părea să se justifice, întrucât or îi era aproape tăpșanul pentru că îl avea în proprietate, or orașele însele aveau mult mai multe zone verzi decât acum.

Ştefan Luchian: "Bătaie cu flori la şosea". Foto: wikipedia.

Chiar şi în Capitală erau, după cum îşi mai aminteşte el, Catedrala, câteva mlaştini şi în jur iarbă verde.

Nici celebra „Bătaie cu Flori de la Şosea” de pe vremuri nu este văzută în totalitate ideală de Tudor Octavian.

Împrumutată aşa cum am mai spus din alte ţări mai bogate şi mai aşezate s-a naturalizat şi aici, dar cu specificul zonei la pachet. Ceea ce analistul numeşte drept „mardeala cu flori” se dovedeşte în urma demonstaţiei sale doar rezultatul unui consens asupra tipului de floare, pentru că din aceeaşi mare categocie fac parte în egală măsură şi ghioceii dar şi cactuşii.

"Şi nu se bătea chiar toată ţara cu flori. Erau o singură porţiune din Capitală – Calea Victoriei. Acum, Calea Victoriei este pentru maşini şi atâta tot... Ce să baţi cu flori la Calea Victoriei?!... De fapt, nici la vremea lui acest eveniment nu a fost atât de evlavios cum încercăm noi să-l evocăm.

"Organizarea acestor festivităţi nu a fost niciodată de natură să-l ridice pe om la sacru! Nu, mai existau mitocănisme care le colorau, pentru că acolo erau şi foarte mulţi gură-cască. Or gură-cască doar cu asta se ocupă: se miră sau spune ceva”.

Micronul nemţesc şi ţuica românească, motive de înfrăţire germano-română

România a trăit, potrivit lui Tudor Octavian, tot timpul din paradoxuri, iar unul dintre ele este că în această ţară nu ar fi existat niciodată o clasă socială pur-sânge.

Burghezia provenea – după cum spune interlocutorul meu – din agricultură şi din comerţ şi era una adeseori contestabilă.

De cealaltă parte, proletariatul care la origini este o categorie conştientă, eminamente urbană şi organizată în sectorul industriei, în special, nu avea cum să fie, întrucât industria însăşi se afla aici la începuturile sale.

"Proletariatul în toată lumea este o pătură de calificaţi, care are şi posibilitatea unei orientări ideologice, or necalificaţii sunt haotici. Proletariatul în esenţa lui ar trebui să fie disciplinat, să asculte de ordinele cuiva.

"Proletariatul a născut şi un partid, adică un alt tip de ierarhizare care se constituie în jurul unor principii, nu a salariilor şi obedienţelor de slugă faţă de stăpân. Până la urmă, era o categorie care începea să se civilizeze în cadrul muncii.

"Nu puteai munci fără să ai unităţi de măsură, iar eu am verificat ce înseamnă să treci pragul la micron, în ţara asta.

"Prin anii `70 - `75, am fost trimis la Sinaia, unde se lucrau pompele de injecţie pentru maşinile mari şi apăruse o ciudăţenie.

"Piesa făcută şi perfect măsurată era dusă într-o altă hală unde nu se mai potrivea şi au venit nemţii să vadă de ce se întâmplă aşa... Şi au văzut!

"Românul nostru lua piesa cu mâna, după ce era făcută la o temperatură de 24 de grade Celsius şi o transporta în altă hală, timp în care piesa se dilata de ordinul a un micron sau doi microni din cauza căldurii corpului uman.

"Evident că nu se mai potrivea. Au râs nemţii ce au râs – dar era un râs din ăsta controlat de neamţ, ca să nu ne jignească – şi în cele din urmă când la discuţii a fost adusă şi o sticlă de ţuică autohtonă şi fără prea mult respect faţă de micronul lor, s-au relaxat şi au văzut că relaţia dintre micronul nemţesc şi ţuica românească poate fi acceptată, ceea ce la ei acasă nu era posibil.”

Aşadar, din perspectiva mulţimilor, orice lucru care la prima vedere trece drept un necaz, poate deveni o virtute. Ceea ce dovedeşte, de fapt, că este foarte greu să detaşezi reguli din comportarea mulţimilor.

Spirala unei ideologii pierdute la Vama Veche

Şi Ziua de 2 Mai – a Tineretului – ar putea suferi în opinia lui Tudor Octavian oarecari retuşuri. În primă etapă, el apreciază drept necesară conturarea unei direcţii, a unei strategii şi-a unei ideologii care să-i definească, după modelul: „Cine suntem noi şi ce vrem noi de la viaţă? Ce înţelegem din menirea noastră şi ce facem mai departe?”

În etapa următoare apare însă o necunoscută.

"La Vama Veche este o răzbunare a societăţii comuniste pentru că se continuă de fapt inconştient, acolo, un tip de gimnastică din asta a unei libertăţi – enclavă, care avea un sens până în `90 şi care nu mai are sens astăzi.

"De ce? Păi, atunci se adunau acolo pentru că nu puteau să fie liberi, dar să te-aduni în turmă şi când poţi fi liber este aproape de neînţeles. Pentru ce am luptat noi de veacuri, pentru ce am murit noi românii dintotdeauna? Ca să fim liberi, nu?...

"Numai că România a descoperit după `90 ceva prohibitiv şi anume că libertatea e mult mai greu de dus în spate decât dictatura. Dictatura îţi dă vinovatul din oficiu şi limitele, iar în libertate, vinovatul eşti tu şi tu îţi fixezi limitele.

"În funcţie de ele, aiurea sau cum trebuie, exişti ... or noi am moştenit din comunism - şi încă mai durează, pentru că practica nu moare o dată cu o generaţie – dreptul şi posibilitatea în egală măsură de a da vina pe alţii, pentru ceea ce putem, ce suntem...

"Sunt vinovaţi ruşii, Europa, ca şi cum ne împiedică cineva să muncim degeaba pământul bine şi să avem de exemplu un surplus de grâu, astfel încât Europa să nu aibă încotro şi să-l mănânce.

"Noi vrem, însă, garanţii că acest grâu pe care-l vom produce şi vom deveni aşa fruntaşii lumii, va fi şi cumpărat. Totuşi, avansul se face în general de când e lumea prin oameni care fac, dar nu cer clauze pentru ceva ce n-au dat încă”.

Luna Mai - o muză capricioasă

Un alt aspect pe care l-am dezbătut cu Tudor Octavian a fost acela al semnificaţiilor emoţional-artistice ale lunii mai, care pe scriitori i-a înflăcărat, iar poeţilor le-a fost muză.

"Să ştiţi că de fapt luna mai are câte o identitate pentru fiecare categorie de vârsta. Pentru copii, luna mai este tot timpul anului.

"Pentru bătrâni, luna mai înseamnă câteva zile mai bune, în care nu doare ceva, iar statul pe bancă în parc când copacii înfloresc şi cei din jurul tău ţopăie fără griji, poate îţi dă un soi de linişte sufletească şi de mulţumire, dar numărul celor care sunt foarte mulţumiţi de binele altora nu este totuşi atât de mare cât credem noi!”

Foto Tudor Octavian: captură youtube Arhiva Artmark.

Foto "Bătaie cu flori la şosea": Wikipedia.

Audio: Interviu cu Tudor Octavian despre tabloul colorat uneori cu bun-gust, alteori chiar excentric al lunii mai, în societatea românească.