"Ucraina, Gaza și ascensiunea geopoliticii identitare"

La începutul conflictului din Gaza, o filmare postată pe TikTok de John Kirby a devenit virală. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe vorbea calm în primele cadre despre faptul că victimele civile din Gaza sunt parte a realității „brutale și urâte” a războiului. În partea a doua însă, când descria oroarea care l-a cuprins din cauza civililor uciși în Ucraina, vocea îi era gâtuită de emoție, scrie The Financial Times.

Din perspectiva opozanților administrației Biden, acel clip rezuma modul în care folosesc SUA dublul standard. Însă întreaga dezbatere despre cum ar fi abordate diferit Ucraina și Gaza scapă din vedere un criteriu mai general legat de compasiunea selectivă. Tragediile din Ucraina, Gaza și Israel beneficiază cu toate de incomparabil mai multă atenție decât războaiele și calamitățile umanitare care se petrec în restul lumii.

Pericolul apariției foametei în Fâșia Gazei e acum pe prima pagină a ziarelor, zi de zi. Însă săptămâna trecută ONU a avertizat că „Sudanul va reprezenta curând cea mai gravă criză a foametei din lume”, cu 18 milioane de oameni confruntându-se cu o insecuritate alimentară acută.

ONU a subliniat că e vorba despre un conflict în curs care implică „gropi comune, violuri în grup, atacuri șocant de arbitrare în zone dens populate” și peste 6,5 milioane de oameni dislocați. Presa relatează din taberele din Darfur că la fiecare două ore moare câte un copil de malnutriție.

La fel ca și Gaza, Sudanul are drept vecin Egiptul. Însă conflictul din Sudan - cu tot cu avertismentul ONU - a fost în cea mai mare parte ignorat de mai toată lumea. ONU a lansat luna trecută un apel pentru a strânge pentru Sudan ajutoare umanitare în valoare totală de 2,7 miliarde de dolari; până acum a strâns 131 de milioane.

Eforturile de eliberare a ostaticilor israelieni sechestrați în Gaza au devenit obiectul concentrării principale a diplomației internaționale. Însuși șeful CIA, Bill Burns, s-a implicat direct săptămâna trecută. În antiteză, răpirea a 287 de copii în Nigeria - mulți dintre ei eliberați din fericire în weekend - a suscitat foarte puțin atenția internațională.

Dacă ne-am mai întoarce numai un pic în timp, capacitatea lumii de a ignora omoruri în masă și suferințe colective - mai ales în Africa - devine și mai evidentă. Războiul dintre Etiopia și Frontul Popular de Eliberare din Tigray izbucnit în noiembrie 2020 a costat cam 600.000 de vieți, conform fostului președinte nigerian Olusegun Obasanjo, care a intermediat un tratat de pace. Peste jumătate din victime au fost civili, dintre care mulți au murit de inaniție.

Sloganul „Black Lives Matter” [„Viețile negrilor contează”] care a apărut în SUA a prins în 2020 o rezonanță globală. Însă același glob - inclusiv Uniunea Africană - abia dacă a părut că sesizează pierderea a sute de mii de vieți de negri în războiul Etiopia-Tigray.

Ce anume face ca anumite tragedii și conflicte să capteze atenția lumii, în vreme ce altele trec aproape neobservate?
Răspunsul pare a fi un lucru pe care l-am putea numi geopolitică identitară. E mult mai probabil ca un conflict să declanșeze preocuparea și indignarea internațională atunci când există mari mase de oameni care se identifică cu aceia care luptă ori suferă. Europenii îi văd pe refugiații ucraineni și-și imaginează propriile lor orașe bombardate. Mulți musulmani și evrei se identifică cu cele două tabere aflate în război în Gaza.

Supoziția mea e că dacă războiul Etiopia-Tigray ar fi implicat oameni albi măcelărind oameni negri - sau invers - atunci ar fi provocat un scandal global. În lipsa acestui element de antagonism rasial ori de grup, e mult mai puțin probabil ca oamenii din exterior să se identifice cu vreuna dintre tabere.

Atunci când atrocitățile în masă sunt „desfăcute” în relatări individuale, impactul lor emoțional și politic e mult mai puternic. Audiențele globale cunosc chipurile și numele copiilor israelieni de 2-3 ani care au fost răpiți pe 7 octombrie și a căror soartă e încă necunoscută, și le cunosc și pe cele ale unor copii și familii palestiniene care fost uciși în contextul ofensivei din Gaza a Israelului. Milioane de oameni vor vedea documentarul laureat cu Oscar „20 de zile în Mariupol”, despre asaltul brutal al Rusiei asupra unui oraș ucrainean.

Filmele și relatările jurnalistice despre suferințe individuale pot fi considerate chiar și prea dureroase pentru a putea fi urmărite. Însă numele și soarta copiilor din Tigray ori Sudan care au fost omorâți sau au murit de foame nu vor beneficia niciodată de aceeași atenție și, în consecință, nu vor provoca niciodată o asemenea indignare globală.

Există și un cerc vicios al indiferenței față de tragedii din locuri precum Tigray și Sudan. Presa internațională observă că audiența ei nu pare să reacționeze prea mult la aceste relatări - relatări care mai presupun și cheltuieli mari și periclitarea vieții jurnaliștilor. Astfel că presa sfârșește prin a nu mai documenta acele evenimente la nivel de detaliu care ar fi putut duce de fapt la trezirea atenției internaționale.

Susținători ai cauzei palestiniene afirmă uneori că motivul pentru care se implică cu mare pasiune pentru Gaza, dar nu și pentru Sudan ori Haiti, e acela că politica occidentală e direct implicată în primul caz. SUA aprovizionează Israelul cu arme, dar nu și vreuna dintre taberele din Sudan.

E un argument solid - dar nu decisiv. Cel mai mare cumpărător de armament american și britanic e în mod tradițional Arabia Saudită. Saudiții s-au folosit de acele arme în războiul din Yemen care până la finalul lui 2021, conform ONU, a provocat 377.000 de morți. Exact ca și israelienii, saudiții au fost acuzați de bombardamente arbitrare și provocarea de foamete. Însă în Vest n-au prea existat semne de indignare.

Chestiunea care a provocat o criză reală în relația americano-saudită a fost asasinarea unui singur om, cunoscutul jurnalist Jamal Khashoggi. Povestea lui oribilă a avut forța necesară pentru a urni emoții și a transforma politica internațională - spre deosebire de sutele de mii de victime ucise, sortite să rămână anonime.

Politica mondială pare să funcționeze în continuare conform unei sintagme infame atribuite adesea lui Stalin: „O singură moarte e o tragedie, un milion de morți sunt o statistică”.

Articol de Gideon Rachman

Traducere: Andrei Suba/RADOR RADIO ROMÂNIA.