Situaţia din Libia în atenţia presei italiene

Presa italiană analizează implicarea Franţei şi a Statelor Unite în evenimentele din Libia precum şi faptul că Italia "a fost exclusă din summitul celor puternici".

IL GIORNALE: "Obama şi Sarko sunt de acord să îşi împartă Libia?"

Sarkozy se aştepta ca acest război să-l ajute să urce în sondaje, numai că la alegerile administrative de duminică a fost bătut măr. Vroia să conducă Europa, însă s-a trezit dintr-o dată pe banca acuzaţilor. Pretindea conducerea militară a operaţiunilor, numai că a trebuit să o cedeze NATO. S-ar putea ca toate aceste eşecuri să se datoreze unei chestiuni de caracter, deoarece adevărul e că Sarkozy are o personalitate extrem de complexă.

Problema psihologică este evidentă, însă ar mai putea fi completată şi cu alte elemente. Iar elementul principal ar fi o întrebare: este posibil ca lumea întreagă să-i permită să facă ceea ce vrea şi mai ales America să accepte să stea cu atâta uşurinţă pe plan secundar?

Aşa cum a dezvăluit zilele trecute Franco Bechis în cotidianul Libero, Nouri Mesmari, care era unul dintre fidelii lui Gaddafi, se pare că ar fi fugit în octombrie cu familia la Paris de unde, cu ajutorul serviciilor secrete franţuzeşti ar fi "agitat", iar apoi organizat revolta de la Cirenaica împotriva lui Gaddafi.

Este neverosimil ca administraţia de la Washington să nu fi ştiut de dezertare şi nici să nu fi cunoscut adevărata dinamică a "spontanei" revoluţii libiene. Cu toate acestea nu a făcut nimic.

De ce? Oficial, Obama s-a demonstrat rece şi destul de detaşat fată de această operaţiune, lăsând să se înţeleagă că ar fi fost "târât" în joc împotriva voinţei sale de Palatul Elisee.

Numai că se suspectează că în realitate nu ar fi fost nimic altceva decât un simplu joc de roluri: Sarko face pe intervenţionistul, iar Obama pe moderatul care protestează.

Dar care nu-l opreşte. Dacă SUA ar fi fost într-adevăr împotriva acestei operaţiuni, nu ar fi permis niciodată să se ajungă la acest punct.

Singura explicaţie a faptului că-i lasă să facă ce vor ar fi aceea că finalul a fost deja scris şi că el constă în împărţirea resurselor energiei şi a gazului libian. Cu un singur mare învins: ENI. Iar odată cu ENI, Italia.

LA REPUBBLICA: "Italia a primit o nouă palmă morală. A fost exclusă din summitul celor puternici"

Italia a fost exclusă din cabina de regie a crizei libiene. Preşedintele american Obama, cel francez Sarkozy, premierul britanic Cameron şi cancelarul german Merkel, s-au reunit luni după amiază într-o video conferinţă pentru a discuta strategia care trebuie adoptată în operaţiunile împotriva regimului libian.

Acum, când conducerea militară a trecut complet în mâinile forţelor NATO, cei patru s-au reunit luni după amiaza într-o videoconferinţă pentru a înţelege încerca să găsească soluţiile politice ale crizei, în ajunul conferinţei care începe marţi la Londra.

Berlusconi nu a fost invitat să participe la reuniune, fapt care nu face altceva decât să confirme teoria că Italia nu este considerată un interlocutor credibil pentru gestionarea ieşirii din scenă a fostului său aliat de la Tripoli.

Luni, în timp ce premierul turc Erdogan se propunea ca mediator între regimul lui Gaddafi şi rebeli, Sarkozy şi Cameron, aşa cum promiseseră înainte, şi-au exprimat o poziţie comună privind necesitatea de a găsi o cale de ieşire politică din acest conflict, o soluţie bazată pe recunoaşterea Consiliului de Tranziţie ca fiind organismul care ar trebui să conducă procesul de tranziţie spre organizarea de alegeri şi spre formare a unui guvern democrat într-o Libie unită.

Guvernul italian anunţase înainte o poziţie comună cu Germania, numai că Roma şi Berlinul nu au difuzat nici un fel de comunicat în acest sens. S-ar putea ca lipsa acestuia să fi fost motivată de faptul că Angela Merkel discută deja de mai mult timp cu americanii, francezii şi germanii pentru a încerca să readucă Germania în cabina de regie a crizei.

Ministrul de externe al Italiei, Franco Frattini a încercat să explice că videoconferinţa în patru "nu decide nimic important" şi că "Italia nu simte sindromul excluderii". Numai că surse din apropierea lui premierului relatează despre un Berlusconi foarte înfuriat.

Nemulţumire exprimată de purtătorul de cuvânt PDL Osvaldo Napoli, în felul următor: "Berlusconi ar trebui să folosească metoda Sigonella şi să suspende imediat utilizarea bazelor. Nu este posibil ca aşa-zişii aliaţi să facă pe şmecherii şi să ne arunce nouă în spinare toţi imigranţii". "Nu suntem de acord cu pacturile separate, acest tip de telefoane nu rezolvă nimic, iar în cazul unor fomaţiuni singulare, Italia va răspunde cu faptele".

Anterior, Frattini se limitase să declare că pentru Libia "trebuie găsită o soluţie care să fie împărtăşită de toate statele membre ale coaliţiei" exprimându-şi speranţa ca toate "ţările africane să-l poată găzdui pe Gaddafi" împotriva căruia este în plină desfăşurare o anchetă a Tribunalului Penal Internaţional pentru crime împotriva umanităţii.

Ministrul italian a mai repetat necesitatea deschiderii unui dialog cu triburile libiene.

Mult mai articulată este în schimb poziţia comună exprimată de Sarkozy şi de Cameron, de Franţa şi Marea Britanie care apar din ce în ce mai puternice la conducerea gestionării politice a crizei şi care i-au invitat din nou pe partizanii lui Gaddafi să depună armele "înainte să fie prea târziu".

"Acţiunea militară nu este un obiectiv - scriu cei doi lideri. Singura soluţie de durată poate fi una politica decisă de poporul libian. Iată de ce summitul de la Londra este atât de important ".

Acest proces, care va debuta cu conferinţa la care participă miniştrii de externe şi reprezentanţii a 40 de ţări şi de organizaţii internaţionale "gravitează" în jurul Consiliului naţional de Tranzacţie din Benghazi căruia îi este recunoscut un "rol de pionier".

Consiliul va fi cel care va avea sarcina de a organiza alegeri care să ducă la constituirea unui guvern democratic. Nu întâmplător statul Qatar a fost primul stat din ţările arabe care a recunoscut Consiliu de Tranziţie ca "unicul reprezentant al poporului libian".

Un pas care până în acest moment fusese făcut numai de Franţa şi de Parlamentul European.

Traducerea: Cătălina Păunel.