Sănătate pe bani puţini

Există diferenţe în aproape toate ţările europene în privinţa organizării serviciilor publice de sănătate şi în privinţa modului în care sistemul de asigurări este administrat.

Serviciile publice de sănătate din Belgia, Franţa, Germania şi Suedia sunt similare cu cele din Marea Britanie.

Potrivit corespondentului nostru la Londra Dan Vasiliu, în Marea Britanie se acordă anual pentru sănătate fonduri de stat în valoare de circa 125 de miliarde de lire sterline, care reprezintă 8,5% din Produsul Intern Brut.

Aceşti bani provin însă din taxele colectate la nivel general, în Marea Britanie neputându-se vorbi de un sistem de asigurări de sănătate propriu-zis, deoarece serviciile medicale sunt gratuite, iar costurile nu sunt suportate direct de pacient şi nici nu sunt acoperite dintr-un fond special.

Singurele servicii care ar putea fi taxate sunt cele stomatologice sau oftalmologice.

Pe de altă parte, există un sistem privat de asigurări medicale, dar acesta nu include multe tratamente oferite de sistemul de stat, cum ar fi spre exemplu cele necesare în timpul unei sarcini sau cele legate de menopauză sau pubertate.

Din acest motiv, doar 8% dintre angajaţii din Marea Britanie contribuie personal la fondul de asigurări private de sănătate, majoritatea avînd incluse aceste servicii în pachetele de beneficii oferite de angajatori.

Companiile preferă să acopere aceste costuri din fondurile proprii pentru a-i motiva pe angajaţi şi pentru a se asigura că în cazul unor accidente sau a apariţiei unor boli, aceştia vor beneficia de cele mai bune tratamente pentru a se putea întoarce la serviciu cât mai rapid.

Tabel: Sistemul public de sănătate în câteva ţări din Europa. Sursa: Kaiser Permanente International 2010 (organizaţie americană de sănătate).

Ţara	P1	P2	P3
Belgia	10.2%	3.55	3.8
Franţa	11%	între 22 şi 25% din salariul brut se duc către asigurările sociale
Germania	10.4%	14.5% împărţiţi între angajat şi angajator
Italia	8.7%	Sistemul naţional de sănătate este finanţat din impozitul pe venit
Spania	8.5%	Asigurarea de sănătate este inclusă în contribuţiile către asigurările de sănătate
Suedia	9.1%	0	8.78
Marea Britanie	8.4%	Serviciul naţional de sănătate este finanţat din impozitul pe venit

Legendă: P1-Procentul alocat sănătăţii din PIB; P2- Procentul plătit pentru sănătate de angajat; P3- Procentul plătit pentru sănătate de angajator.

Belgia

În Belgia, contribuţiile la sistemul de asigurări de sănătate sunt plătite atât de angajat cât şi de angajator.

Asigurările sociale de sănătate acoperă servicii pentru 99% din populaţie.

Toate fondurile de asigurări oferă aceleaşi servicii de bază şi plătesc aceleaşi despăgubiri.

Pe lângă acestea, exista aşa numitele "mutuele", adica fonduri speciale de asigurări de sănătate în contul cărora se plătesc aceste contribuţii, iar angajatul are dreptul să aleagă fondul la care vrea să cotizeze.

Aceştia primesc o rambursare cuprinsă între 50 şi 75 la sută din costurile cuprinse în "mutuele".

Ca şi în Germania, cetăţenii belgieni pot accesa orice unitate de asistenţă medicală pe care o doresc.

Ministerul belgian al sănătăţii recunoaşte ca tratamente alternative rambursabile, homeopatia, acupunctura, osteopatia şi chiropractica cu condiţia ca medicul să fie calificat în aceste specializări.

Asigurarea de sănătate face parte din sistemul de asigurări sociale belgian ceea ce înseamnă că cetăţenii trebuie să adere la un fond de asigurări.

Franţa

Sistemul asigurărilor de sănătate din Franţa a fost considerat unul dintre cele mai bune din lume în anul 2000 de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Ca şi în multe alte ţări din Europa, sistemul este administrat de stat, prin asigurarea obligatorie.

Sistemul public de sănătate. Kaiser Permanente International 2010.

Guvernul francez este principalul responsabil pentru gestionarea financiară a sistemului de asigurări de sănătate, prin stabilirea unor prime, în raport cu veniturile oamenilor, şi stabilirea preţurilor serviciilor şi produselor.

Acest sistem oferă înapoi pacienţilor aproximativ 70% din costurile generale ale sănătăţii şi 100% în cazul bolilor costisitoare sau a celor pe termen lung.

Acoperirile suplimentare medicale pot fi cumpărate de la asiguratorii privaţi care, de multe ori, sunt non-profit.

Întreaga populaţie plăteşte asigurarea de sănătate obligatorie.

Asiguratorii sunt companii non-profit, care negociază în fiecare an cu guvernul finanţarea sănătăţii.

Germania

Sistemul de asistenţă medicală de stat din Germania este considerat cel mai vechi din Europa, datând din anii 1880, cu principii care au fost instaurate încă de pe vremea lui Otto von Bismarck (1883).

În prezent, aproximativ 85% din cetăţenii germani contribuie la sistemul asigurărilor de sănătate, care oferă un nivel standard de acoperire.

Restul de 15 procente pot opta pentru asigurările private, care includ beneficii suplimentare.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în 2004 finanţarea sistemului german de sănătate era realizată în proporţie de 77% de stat şi 23% de mediul privat.

Cetăţenii germani plătesc pentru unul din cele 300 de fonduri legale de sănătate de stat prin intermediul statului lor de plată sau prin banci, plata fiind aproximativ 13% din venitul brut.

Guvernul german rambursează parţial costurile medicale pentru persoanele cu venituri mici, ale caror prime sunt plafonate la o valoare prestabilită.

Angajaţii cu venituri peste medie plătesc sume mai mari, raportate la salariile lor.

Germania a introdus coplata în anii '80, într-o încercare de a preveni utilizarea excesivă a serviciilor medicale publice.

Şomerii sunt finanţaţi separat din fondul social sau din Fondul de Asigurări de Sănătate Locale (AOKs) care acoperă o treime din populaţie.

Suedia

Sistemul de asistenţă socială suedez este diferit faţă de majoritatea ţărilor europene.

În ultimii 20 de ani, Suedia a investit în sănătate în medie 9,2% din PIB.

Nu există un pachet de servicii medicale standard.

Aproximativ 70% dintre serviciile de sănătate sunt finanţate prin taxele locale.

Sistemul de sănătate este descentralizat, cele 21 de consilii judeţene fiind însărcinate cu monitorizarea activităţii spitalelor şi a medicilor de familie.

Doar 10% din serviciile de sănătate sunt asigurate de furnizori privați, cea mai mare parte a îngrijirilor fiind oferite de unități administrate local şi regional.

Îngrijirile stomatologice nu sunt incluse în sistemul general de sănătate, dar sunt în parte subvenționate de către guvern.

Costurile medicamentelor cu reţetă sunt limitate la o anumită valoare anuală pentru fiecare pacient.

După ce acesta a atins plafonul de 249 de dolari, costul medicamentelor pentru tot restul anului este suportat de stat.