Raiul Al Qaeda

Anul acesta, Yemen-ul va sărbători a 20-a aniversare de la unificarea naţională. Dar nu va fi cine ştie ce mare motiv de petrecere: acesta ar putea fi anul în care Yemen-ul să se prăbuşească.

Nici chiar brutalul război civil din 1994 nu a ameninţat integritatea structurală a acestei ţări care oscilează cronic înspre dezintegrare, aşa de mult ca crizele curente, toate putând să escaladeze în 2010, aşa cum s-a văzut deja. Al Qaeda câştigă în proeminenţă, rebeliunea şiită se extinde în nord, iar ameninţarea secesionistă a reapărut în sud.

Există o luptă care fermentează pentru ceea ce va urma după preşedintele Ali Abdullah Saleh, în vârstă de 67 de ani, care a condus Yemen-ul vreme de 31 de ani; elitele ţării sunt prinse într-o luptă cu uşile închise pentru putere odată ce el nu va mai fi preşedinte. Şi-n final, probabil cel mai greu de rezolvat, este faptul că Yemenul este o catastrofă de mediu şi resurse pe cale să se întâmple.

Rezervele de apă ale ţării sunt aprope complet epuizate de anii lungi de practici agricole incorecte iar rezervele sale de petrol se împuţinează rapid. Asta se întâmplă exact acum când şomajul e în creştere iar natalitatea crescută exploziv nu promite altceva decît mai mulţi cetăţeni tineri şi fără slujbe în anii ce vor veni.

Guvernul supraîmpovărat şi marcat de crize nu a simţit niciodată necesitatea urgentă de a trata problemele din această ultimă categorie. Dar primele două mari probleme ale Yemen-ului, securitatea şi guvernarea, sunt un amestec cu potenţial exploziv – iar în 2010 adunate împreună ele ar putea exploda dacă al Qaeda îşi consolidează terenul profitând de un guvern în derivă.

Organizaţia a devenit tot mai puternică în ultimii trei ani. Cândva dezorganizaţi şi puşi pe fugă, astăzi membrii al Qaeda îşi consolidează prezenţa căsătorindu-se cu femei din triburile locale şi punând la punct o infrastructură durabilă care poate supravieţui eventualei pierderi a liderilor cheie.

Ei au lansat şi o politică pe două coordonate, de convingere şi intimidare, în primul rând construind o ideologie a jihadului care este foarte populară în Yemen şi în al doilea rând prin asasinarea ori executarea oficialilor din forţele de securitate. Astfel, în timp ce armata americană e preocupată să distrugă raiurile teroriştilor din Jalalabad şi Waziristan, altele noi răsar în Marib, Shabwa şi al-Jawf.

De-a lungul aproape întregii sale cariere, Saleh a fost un manipulator de primă mână, supravieţuind 30 de ani la putere într-o ţară în care cei 2 predecesori ai săi au fost asasinaţi la o diferenţă de numai un an unul de celălalt.

El a supravieţuit atât de mult pentru că s-a bazat pe un cerc de rude şi aliaţi de încredere. Dar acum, stilul şi structura felului său de a conduce încep să se fractureze. Strâmtorarea economică a Yemen-ului îl face pe Saleh să aibă mai puţini bani ca să întreţină patronajul asupra reţelei sale sau să manipuleze diferite facţiuni unele împotriva altora.

În interiorul propriului său trib, Sanhan, legăturile de loialitate cândva puternice încep să dea semne de tensiune pe măsură ce rude şi alte figuri puternice se bat pentru poziţii în speranţa că într-un final vor pune mâna chiar pe preşedinţie. Dar oricine va reuşi asta, va descoperi că nu a mai rămas mare lucru de condus în Yemen.

Ţara continuă să se dizolve în regiuni semiautonome în mijlocul diverselor rebeliuni, care se hrănesc toate unele din celelalte. Incapacitatea armatei de a stinge insurecţia din nord încurajează cereri pentru independenţă în sud, în timp ce alte grupări, care simt slăbiciunea tot mai mare a lui Saleh, încep să exercite presiune şi să avanseze propriile cerinţe.