"NATO este un alibi pentru invadarea Ucrainei"

"Occidentul, și în special SUA, este principalul responsabil pentru criza care a început în februarie 2014", a scris John Mearsheimer în revista "The Economist" pe 19 martie, referindu-se la invadarea Ucrainei de către Rusia. Mearsheimer, politolog al școlii realiste, reproduce legenda potrivit căreia războiul de agresiune trebuie interpretat drept o operațiune defensivă rusă în fața expansiunii NATO. Este alibiul central al Kremlinului, reprodus în întreaga lume de curentele stângii nereformate și de dreapta naționalistă.

"Februarie 2014" este momentul Euromaidanului, revolta ucraineană care a răsturnat guvernul cleptocrat pro-rus al lui Viktor Ianukovici. A fost urmată imediat de operațiunea militară rusă de anexare a Crimeei și de instalare a unor enclave separatiste în Donbas. Mearsheimer califică revoluția populară drept "lovitură de stat", aproape dând vina pe Occident pentru ceea ce au făcut milioane de ucraineni de rând.

Acolo, întocmai, se face ecoul discursului lui Vladimir Putin. Argumentul de bază al articolului se concentrează pe declarația Summit-ului de la București al NATO, din 2008, care a deschis ipoteza aderării Ucrainei.

De atunci, mai ales după 2014, percepția de nesiguranţă a Rusiei ar fi generat o criză cronică, care a dus la invazia în curs. Prezentarea NATO ca instrument al politicilor imperiale ale SUA, un clișeu al narațiunilor ideologice anti-americane de stânga și dreapta, este o caricatură a istoriei.

NATO s-a născut în 1949 pentru a "lăsă URSS în afară, SUA înăuntru și Germania dedesubt", în celebrul diagnostic al britanicului Hastings Ismay, primul secretar general al alianței militare occidentale. URSS, care tocmai își stabilise hegemonia asupra Europei de Est, ar fi trebuit să rămână "în afara" Europei Occidentale – și pentru asta a fost necesară păstrarea SUA "înăuntru". Germania Occidentală, care avea din nou forțe armate, va fi ținută "dedesubt", soldații săi fiind subordonați NATO, pentru a nu cădea din nou în seducția naționalismului.

Alianță defensivă – aceasta este vocația NATO. NATO nu a invadat niciodată vreo țară. În timpul războiului rece, nu a efectuat niciodată operațiuni de luptă. Apoi, în fosta Iugoslavie (1992-1999) și în Libia (2011), a acţionat în baza rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU menite să prevină masacrele de civili.

În Afganistan, a început să acţioneze abia în 2003, la mai bine de un an de la invazia americană, în cadrul unei forțe internaționale formate din 42 de țări. Tratatul de la Varșovia, o alianță militară comandată de URSS, a invadat Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), răsturnând guvernele comuniste care, aflându-se în ruptură cu Moscova, doreau un "socialism cu faţă umană".

Extinderea NATO nu a decurs dintr-un plan imperial machiavelic al SUA. În momentul reunificării Germaniei, în 1990, guvernul american i-a promis lui Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, că alianța occidentală nu va avansa spre est. Angajamentul informal va fi rupt după 1997, dar în circumstanțe noi, provocate de războaiele din fosta Iugoslavie — și din cauza presiunii națiunilor din fostul bloc sovietic.

Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria și atâtea altele doreau securitatea militară oferită de NATO. Națiunile din Est se temeau că Rusia va imita URSS. Corectă sau greșită, "politica ușilor deschise" a alianței a fost un răspuns la o astfel de cerere, nu un act de proiecție a puterii imperiale. Chiar și așa, la Summit-ul de la București, Germania și Franța au blocat drumul pentru candidatura Ucrainei.

În timpul iernii lungi a războiului rece, Europa Occidentală a construit democrații solide, în timp ce dictaturile partidului unic subordonate Moscovei au înghețat viața socială din Europa de Est. Democrațiile occidentale au prosperat sub dubla umbrelă a Comunității Europene și a Alianței Atlantice. În ele, partidele social-democrate și comuniste au disputat alegeri libere, iar sindicatele muncitorilor au obţinut rețele extinse de protecție socială.

Problema "antiimperialiştilor" de stânga şi a "antiglobaliştilor" de dreapta care repetă afirmaţia putinistă nu este NATO, ci democraţia.

Articol de Demétrio Magnoli (sociolog și doctor în geografie umană)

Traducerea: Iulia Baran/RADOR.