„La summit-urile superputerilor, componența podiumului s-a schimbat, dar Statele Unite rămân nr. 1”

Summitul este o artă delicată, mai ales în forma sa bilaterală. Eșecul unui summit multilateral poate fi întotdeauna pus pe seama altora; este mai dificil să o faci când întâlnirea implică doar doi lideri. Lucrurile devin și mai complicate când este un summit între liderii a două superputeri și restul lumii are ochii ațintiți asupra rezultatului discuțiilor lor, scrie Le Monde.

În această lumină, diplomații care au pregătit summitul dintre Xi Jinping și Joe Biden pe 15 noiembrie la San Francisco (California) se pot considera la fel de fericiți ca cei care au însoțit summitul dintre Mihail Gorbaciov și George Bush în urmă cu trei decenii: rezultatul obținut nu este spectaculos, dar faptul că întâlnirea a avut loc, de altfel fără dramatism, este în sine un succes.

Două vârfuri, trei puteri, o altă lume. Când președintele american și omologul său sovietic s-au întâlnit pe 2 și 3 decembrie 1989, în largul coastei Maltei, a fost mai presus de toate problema sfârșitului Războiului Rece.

Zidul Berlinului căzuse cu trei săptămâni mai devreme și Bush dorea să evalueze starea de spirit a lui Gorbaciov, despre care știa că a fost slăbit de revoluțiile din țările din Pactul de la Varșovia.

Creșterea meteorică a Chinei

Treizeci și patru de ani mai târziu, într-o lume complet diferită, s-au întâlnit președintele Biden și omologul său chinez, Xi Jinping. Mai sunt două superputeri, dar challengerul s-a schimbat. China a înlăturat de pe podium succesoarea Uniunii Sovietice, Rusia, care are dificultăți în a-și reveni.

Ascensiunea Beijingului a fost la fel de meteorică ca și declinul URSS. Căutat de Curtea Penală Internațională pentru crime de război, președintele Rusiei, Vladimir Putin, este redus la participarea prin videoconferință la summiturile multilaterale ale G20 sau BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud); nici măcar nu se mai pune problema unui summit ruso-american, după invadarea Ucrainei.

Chiar dacă challengerul s-a schimbat, prima superputere rămâne pe prima treaptă a podiumului. Anunțul declinului său a fost prematur. Cota sa din PIB-ul global rămâne stabilă; în 2022, Statele Unite reprezintă puțin mai mult de un sfert din economia globală, urmate de China cu 18%, conform Băncii Mondiale, și apoi de Uniunea Europeană, care se apropie de 17%.

Rusia este acum mult în urmă, cu puțin peste 2%. Timp de mai bine de un secol, principala putere mondială a fost întotdeauna americană. Revenirea Chinei a venit în detrimentul Europei și Japoniei, nu al Statelor Unite.

Asemenea lui Gorbaciov care se confrunta cu Bush, Xi și-a dorit să fie adaptabil după întâlnirea sa cu Biden: „Planeta este suficient de mare pentru succesul ambelor țări; succesul uneia este o oportunitate pentru cealaltă”, a spus el. Economia explică în mare măsură această zicală, așa cum arată promisiunea făcută de președintele chinez celor trei sute de oameni de afaceri americani, inclusiv nume mari din Silicon Valley, cu care a luat prânzul: „Ușa relațiilor chino-americane nu va fi niciodată. închisă”.

Altfel spus: nici ușa investițiilor nu este închisă. Pentru că economia chineză trece printr-o fază de stagnare. Creșterea încetinește, piața imobiliară este în criză, șomajul în rândul tinerilor este în creștere și, mai presus de toate, perspectivele demografice ale țării sunt catastrofale. China va înregistra o rată de fertilitate de 1,18 copii per femeie în 2022, față de 1,66 în Statele Unite și 1,49 în Europa.

Concurență tehnologică

Statele Unite nu au astăzi nicio speranță să schimbe natura regimului politic chinez, așa cum s-a întâmplat cu URSS, mai ales că America însăși trece printr-o criză democratică gravă. Chiar dacă Joe Biden susține că încă îl consideră pe Xi Jinping un dictator („El este un tip care conduce o țară al cărei sistem este total diferit de al nostru”), guvernul chinez reacţionează superficial, denunţând „manipularea politică iresponsabilă”, dar nu vede declarația ca pe o ameninţare la adresa partidului. Pe rețelele sociale chineze, acest summit este unul de tip „win-win”.

Dimensiunea ideologică a acestei rivalități este mult mai puțin determinantă decât competiția economică și tehnologică. Nu a existat nicio schimbare pe aceste două fronturi în timpul summitului de la San Francisco. Progresul înregistrat s-a limitat la reluarea comunicațiilor militare și la o propunere chineză de cooperare pentru limitarea exporturilor de componente chimice ale fentanilului, un opioid care face ravagii în rândul tinerilor americani.

Politologul american Joseph Nye, inventatorul conceptului de „soft power”, respinge ideea unei lumi post-americane.

El argumentează, în Financial Times, avantajele geopolitice considerabile de care se bucură Statele Unite în comparație cu China: mărginită de două oceane, la est și la vest, țara are doi vecini prieteni la nord și la sud, în timp ce China are conflicte și divergențe teritoriale cu majoritatea vecinilor săi.

Washingtonul este independent energetic, spre deosebire de Beijing. Situația sa demografică, în mare parte datorită imigrației, este mult mai bună.

Joseph Nye identifică un alt avantaj american: Statele Unite continuă să atragă mult mai multe creiere din restul lumii decât China. Cu toate acestea, americanii se tem cel mai mult de concurența tehnologică, și încearcă să interzică exportul de semiconductori în China. Politica de izolare dezvoltată în timpul Războiului Rece, chiar dacă acum și-a schimbat obiectul, are un viitor luminos.

Sylvie Kauffmann (Editorialistă la Le Monde)

Traducerea: Ruxandra Lambru /RADOR RADIO ROMANIA.