Iranul lui Rouhani – pragmatic, nu reformist

Realegerea preşedintelui moderat, Hassan Rouhani, a fost sărbătorită până târziu în noapte, pe străzile iraniene. Tineri mai ales au scandat mesaje de susţinere, au cântat şi au dansat, sub spectacolul focurilor de artificii.

Hassan Rouhani a lansat un mesaj clar nu doar de continuare a politicii de deschidere a Iranului ci chiar a sugerat o accentuare a reformelor necesare pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii iranienilor, inclusiv prin mai multe libertăţi sociale. Preşedintele iranian a insistat că, odată încheiate alegerile, toţi adversarii săi politici, aluzie la ultraconservatori, trebuie să respecte voinţa poporului.

Presiunea procentelor

Rouhani a insistat că cele 57% de procente cu care a fost reales înseamnă că iranienii vor să fie aplicate promisiunile sale electorale, de continuare a politicii pragmatice de deschidere spre Occident, investiţii străine în Iran şi comunicare echilibrată cu exteriorul, fără accente extremiste sau agresive, cum s-a exprimat el.

Hassan Rouhani a făcut astfel, din nou, aluzie la elementele foarte puternice din rândul ultraconservatorilor iranieni, care susţin că Iranul a făcut prea multe compromisuri în relaţia cu Occidentul. În plus, Rouhani a spus că va proteja demnitatea iranienilor, o declaraţie interpretată aici ca o promisiune pentru mai multe libertăţi sociale.

Fără schimbări radicale

Acum, lui Rouhani, la adăpostul celor 57 de procente, mai multe decât a obţinut în 2013, îi va fi ceva mai uşor să îşi pună în aplicare programul, dar asta nu înseamnă că Iranul, cu un regim complicat, compus din elemente teocratice şi democratice, se va schimba radical.

În primul rând, preşedintele este doar şeful guvernului, pentru că şeful statului este liderul suprem religios. În al doilea rând, ultraconservatorii iranieni controlează instituţii cu greutate în procesul de luare a deciziilor în Iran. Şi mai ales, Hassan Rouhani nu este un reformist ci un aşa numit „pragmatic” adică un conservator cu înclinaţii moderate dar cu o filosofie politică bazată pe principiile revoluţiei islamice din 1979.

Pragmatic nu reformist

Relevant este că imediat după câştigarea alegerilor, Rouhani a avut un discurs, punct cu punct specific pragmaticilor iranieni. El a spus că un Iran puternic, are la bază instituţia liderului suprem religios şi sursele de emulaţie spirituală, adică acei ayatollahi iranieni care au calitatea de îndrumători spirituali, cu alte cuvinte, elementele teocratice ale regimului.

În acelaşi timp, Rouhani a menţionat şi elementele republicane ale Iranului cu un apel la moderaţie în ce priveşte implicarea autorităţilor în viaţa particulară a iranienilor.

Iranienii vor stabilitate

De altfel, nici marea majoritate a iranienilor nu vrea schimbări radicale, de exemplu vreo schimbare majoră a regimului. Cei care susţin aşa ceva sunt minoritari în Iran.

Asta pentru că în haosul regional din jur, iranienii vor menţinută stabilitatea ţării lor şi consideră că schimbări majore în contextul de criză din jur, pot face ca Iranul să aibă soarta ţărilor care au trecut prin primăvara arabă.

Iranienii au dovedit, prin vot, că vor exact ce are de oferit Rouhani, adică o relaxare, nu eliminare, a regulilor sociale islamice şi mai ales creşterea nivelului de trai şi scăderea şomajului (27% în rândul tinerilor), printr-o economie mai deschisă dar nu controlată de străini, pentru că iranienii, în mod justificat istoric, se tem ca ţara lor să nu fie tratată ca o colonie, ca o sursă de resurse şi atât, cum s-a întâmplat în perioada monarhică de până la revoluţia islamică din 1979.

Trump şi Iranul

Planurile lui Rouhani, însă, depind în bună măsură de atitudinea administraţiei Trump, pentru că ultraconservatorii iranieni vor exploata fiecare declaraţie sau măsură dură privind Iranul, a preşedintelui american, ca să argumenteze în plan intern că Rouhani duce o politică nechibzuită de normalizare a relaţiilor cu Vestul.

În acelaşi timp, Teheranul urmăreşte cu grijă relaţia Riyadh-ului cu Washingtonul, în condiţiile în care Arabia Saudită sunită şi Iranul şiit sunt adversari, inclusiv din punct de vedere religios, în regiune, pe liniile conflictuale dintre islamul sunit şi cel şiit.

În plus, Iranul şi Arabia Saudită au poziţii ireconciliabile în absolut toate crizele regionale, de la Siria, la Bahrein şi Yemen.

Nimic nou pe frontul sirian

În ce priveşte Siria, e puţin probabil ca politica Iranului să se schimbe, pentru că Teheranul vrea la Damasc un regim secularist şi în continuare prietenos, care să menţină deschide căile prin care regimul şiit de la Teheran oferă sprijin mişcări libaneze şiite Hezbollah.

Cum Iranul nu are altfel acces direct în Liban, odată pierdută alianţa cu Siria, Teheranul nu îşi mai poate ajuta aliatul nonstatal care este Hezbollahul şi prin care Iranul are pârghii de influenţă regională.

Moscova ţine aproape

În strânsă legătură cu Siria, evident nici în relaţia cu Rusia nu vor fi schimbări majore, alianţa Damasc, Moscova, Teheran este vitală pentru toate cele trei regimuri.

Însă în general, Rusia nu agreează deloc comunicarea directă pe care a iniţiat-o preşedintele iranian cu SUA mai ales, pe care în trecut a blocat-o prin toate mijloacele, dar şi cu UE, pentru că astfel, Iranul nu mai depinde atât de mult de Moscova în politica internaţională.

În plus, prezenţa tot mai accentuată a europenilor în economia iraniană face ca Teheranul să aibă o poziţie mai solidă în relaţia cu Rusia şi chiar, pe viitor, să concureze,poate, cu resursele sale considerabile, gazul rusesc în Europa.

De asemenea, nici opinia generală a iranienilor obişnuiţi nu dă semne că s-ar schimba prea curând. Chiar dacă iranienii apreciază alianţa cu Moscova, persistă o neîncredere în Rusia bazată pe istoria de abuz de tip colonial la care ţarii ruşi au supus Iranul, inclusiv prin anexarea de teritorii.

Proiectul lui Rouhani pentru următorii 4 ani nu este unul revoluţionar ori de schimbări radicale, dar este constructiv şi poate atenua aspecte ale republicii islamice, percepute în Occident ca fiind mai aspre, atât în relaţia cu lumea cât şi, intern, în ce priveşte libertăţile sociale.