Herson. Viața sub ocupație rusă. 1 an de razboi

Orașul Herson a fost primul care a fost invadat de ruși încă de la începutul războiului. Aici lucrurile s-au schimbat radical în cele 9 luni cât a fost sub ocupație. Oamenii au fost luați prizonieri, alții au fost torturați de către soldații armatei Federației Ruse și foarte mulți copii au fost despărțiți de părinții lor, ca mai apoi să fie deportați în Rusia.

De aproximativ 2 luni rușii s-au retras de aici. Doar din oraș, nu și din regiune. Motivele nu sunt încă clare. Un lucru este cert. Cetățenii au fost cei care au avut cel mai mult de suferit. Cei care au preferat să rămână. Rușii nu sunt departe, se află la aproximativ 5 km de centrul orașului, pe malul drept al raului Dnipro, de unde atacă cu rachete și muniție de mortier.

În centrul orașului Herson am ajuns cu colegul meu Mario Balint. În timp înregistram acest reportaj, la 200 de metrii de locul unde ne aflam a avut loc un bombardament al rușilor. 6 oameni au fost uciși pe loc, iar alti 16 grav răniți. Doar un noroc a făcut să nu pățim nimic, mai ales că tocmai trecusem prin zona vizată cu 10 minute înainte.

Astăzi la 1 an de război, vă prezint un reportaj din Hersonul parțial eliberat de ruși. Am stat de vorbă cu cetățenii care au locuit aici sub ocupație.

Timp de 9 luni orașul Herson a fost sub ocupație rusă. Dacă înainte de război avea o populație de aproximativ 300 de mii de oameni, acum aici mai trăiesc maxim 100 de mii. În general bătrâni, oamenii nevoiași, dar și cele câteva zeci de mii de familii care nu au vrut să își părăsească casele. Cetățenii au dat dovadă de curaj în Hersonul ocupat, atunci când au ieșit în stradă să protesteze împotrivă ocupanților! Se strângeau în piața centrală în fiecare duminică și fluturau steagul ucrainean, dar și lozinci anti-ruse. Tocmai din acest motiv Hersonul este numit acum oraș martir! Dar chiar dacă rușii au eliberat zona urbană, regiunea este încă sub ocupație. Aici au avut loc chiar și alegeri, dar bineînțeles voturile au fost măsluite, la fel cum s-a întâmplat în Zaporojie, Luhansk și Donetsk. În prezent, la Herson, au loc bombardamente lansate din dreapta raului Dnipro.

Acest lucru s-a întâmplat și când mă aflam cu colegul Mario Balint în oras. La nici 200 de metri de noi au căzut rachete de tipul Grad. Le-am înregistrat pentru că aveam microfonul pornit.

Totul s-a întâmplat când președintele Federației Ruse, Vladimir Puțin, susținea un discurs, în care, culmea, mulțumea cetățenilor din Herson care au rămas sub ocupație. Doar că rachetele trase de ruși au lovit o stație de autobuz. Am mers rapid să vedem ce s-a întâmplat, iar o imagine de coșmar ne-a lovit în plin! Am fost primii la locul atacului. 6 oameni au fost uciși pe loc. Nu au avut nici o șansă. 16 oameni au fost grav răniți. Imaginile pe care le-am surprins au fost preluate de toata media din Ucraina. Din păcate nu le putem posta aici, dar vă prezint un fragment audio din conversația pe care am avut-o cu colegul meu la nici două minute de la bombardament, când am ajuns în stația de autobuz:

Alex Buzică: Aici au cazut rachete. Sunt oameni morti.

Mario Balint: Nu cred ca sunt. Nu imi dau seama de aici.

Alex Buzică: Ba da, uite-i acolo! Sunt intinsi pe jos.

Mario Balint: Da! Opreste masina aici. Vad 5 cadavre pe jos. Pune masina intr-un loc sigur.

Alex Buzică: Opresc aici, trebuie sa avem grijă. Sa nu mai fie un atac. Sunt oameni intinsi pe jos peste tot. Rachetele au cazut aici peste statia asta de autobuz.

Când lucrurile s-au mai calmat, am stat de vorbă cu cetetenii Hersonului, care au locuit mai bine de 9 luni sub ocupație. Cine, dacă nu ei, ne pot spune mai bine cum a fost viața lor și ce au îndurat în acest an de cosmar.

Pe Oleksander l-am întâlnit la singurul supermarket deschis în centru. Era casier, acum ajuta o bătrânică să ducă câteva plase la mașină.

Oleksander: "Salut, mă numesc Oleksader. Am stat aici sub ocupație. Nu aveam încotro, trebuia să supraviețuim cumva. Desigur, rușii încă bombardează.

Când eram sub ocupatie, tot aici lucram. NU mai aveam moneda noastră națională grivna, ci rubla, monedă rusească. Au fost 9 luni de coșmar. Soldații umblau beți, făceau dezordine, abuzau femeile. Ei nu erau de aici și au venit să ne facă rău. Dar am scăpăt în cele din urmă, familia mea este ok, sunt acasă acum, avem organizații de voluntari care vin și ne acordă ajutor. Sunt bine, sper să rămân așa".

Și pe Olena am întâlnit-o la scurt timp de la bombardament:

Olena: "Mă numesc Olena. Ne dorim să fie mai bună situația de aici, dar până când nu pleacă rușii din regiune vor fi bombardamente în fiecare zi. Repet, îmi doresc să plece rușii de aici, undeva departe. Acum în Herson nu se mai găsesc locuri de muncă, orașul este bombardat, mor oameni, nu dormim liniștiți. E înfricoșător când trag cu rachete. Nici nu stiu ce să vă spun, am atât de multe pe suflet.... Scuzați-mă, îmi vine să plâng. Nu pot să îmi adun gândurile. Eu nu vreau să plec de aici. Aici e casa mea. Cum să te bucuri de viață sub ocupație? Momentan e mai bine, soldații ucraineni sunt aici. Când eram sub ocupație era ca și cum am fi fost captivi. Era îngrozitor. Nu ieșea nimeni din case. Cel mult până la magazin. Îmi era frică de ruși, umblau beți, împușcau la întâmplare. Dar de ce? Pentru că așa voiau ei... Și la mine acasă au venit cu arma. Nu vreau să mai vorbesc despre asta".

Pe Ecaterina am întâlnit-o chiar în centrul orașului, unde acum flutură steagul ucrainean:

Ecaterina: "Mă numesc Ecaterina. Au trecut 9 luni până ne-au eliberat... unde au fost soldații nostrii în tot acest timp! Desigur, acum este important că sunt aici, e o fericire mare pentru Herson, e o victorie. Ne este greu din cauza bombardamentelor, însă am învățat să trăim așa. Bine că trăim, respirăm și așteptăm în continuare victoria și înțelegem că a mai rămas foarte puțin. Cel puțin așa ne spun soldații.

M-ați întrebat de ce am rămas sub ocupație. Eu am rămas pentru că aici este casa mea, acesta este orașul meu, de ce să plec? Dar, da! Sunt persoane care au plecat, în general din cauza rachetelor . Oamenii au fugit la începutul invaziei, însă eu de la început am zis că nu plec! Am 2 copii, soțul și mama, 4 câini și 2 pisici! Nu voi pleca nicăieri! Să plece invadatorii"!

Așadar, se pare că viață sub ocupație rusă a fost un coșmar, un vis urât care astăzi a împlinit un an! Tocmai acesta este și motivul pentru care cetățenii ucraineni, vecinii nostrii luptă și vor lupta atât timp cât va fi nevoie!