Egiptul în derivă

Dintre toate crizele care ameninţă să zgâlţâie Orientul Mijlociu, poate cea mai volatilă este bomba cu ceas care ticăie în Egipt, una de temut tocmai din cauză că nimeni nu ştie când va exploda.

Hosni Mubarak, care conduce Egiptul din 1981, ca pe un stat poliţienesc, după cum reclamă organizaţiile de apărare ale drepturilor omului, ar putea să renunţe la funcţie mai curând decât se poate aştepta oricine, lăsând astfel un vid de putere care se poate traduce în tensiuni regionale.

Şi dacă, Mubarak ar mai rămâne la putere pentru încă câţiva ani, oricum, bomba cu ceas va rămâne în Egipt în viitorul apropiat si totul depinde de felul în care va exploda: de una singură sau în mod controlat.

E improbabil ca Mubarak să renunţe de bună voie. În 2004, el a spus parlamentului egiptean că va fi preşedinte “până la ultima suflare din plămânii mei, până la ultima bătaie a inimii mele”. În pofida zvonurilor permanente legate de starea proastă a sănătăţii sale, el nu pare să fie aproape de nici unul dintre aceste scenarii.

Între timp, Frăţia Musulmană – cel mai puternic grup de opoziţie – aşteaptă din umbră. Iar regimul egiptean este atât de conştient de ce se poate întâmpla dacă Mubarak ar fi brusc îndepărtat de la putere, potrivit unui oficial din serviciile secrete occidentale, încât a pus la punct un plan să închidă pur şi simplu Cairo ca să evite o lovitură de stat, un plan perfect până la detaliul privind difuzarea de versuri coranice de jale şi comemorare la televiziunea publică.

Mubarak nu şi-a desemnat niciodată un successor, aşa că oficialii interimari vor prelua conducerea guvernului ca să asigure continuitatea pe termen scurt şi să facă pregătiri pentru alegeri de urgenţă. Dacă vor avea loc, aceste alegeri cu siguranţă vor provoca şi mai multă dezordine.

Datorită unor prevederi atent concepute din constituţia egipteană, candidatul cu cele mai multe şanse să câştige este fiul preşedintelui, Gamal Mubarak, ceea ce va transforma Egiptul într-o republică moştenită ereditar – o republică-monarhie.

Gamal s-ar putea dovedi acceptabil pentru mediul de afaceri egiptean dar el nu este popular. Dacă el devine preşedinte, asta ar putea atrage cu uşurinţă după sine o lovitură de stat, fie printr-o preluare militară de modă veche fie printr-una nonviolentă “de catifea” care să se finalizeze cu un ofiţer cu grad înalt la conducerea partidului la putere.

Ironia situaţiei dificile în care se află Egiptul este că deseori, tocmai aceia din opoziţie care se descriu ca democraţi pledează pentru o asemenea intervenţie a forţelor armate, gândindu-se că o conducere militară ar putea oferi o bază pentru democraţie. Gamal, pe de altă parte, promite o nouă preşedinţie Mubarak pe viaţă.

Oricât de rău ar apărea toate acestea, alternativa ar putea fi chiar şi mai rea: ca Mubarak să ţină cu dinţii de putere, să candideze pentru un al şaselea mandat în 2011 şi să continue să conducă ţara până la o vârstă înaintată.

Acesta ar putea fi cea mai rea finalitate pentru Egipt: o prelungire fără vreun final previzibil a incertitudinii de acum, cu un preşedintele din ce în ce mai slăbit şi incapabil să guverneze, conducând un regim a cărui autoritate morală se erodează şi în care centrii de putere se multiplică.