Comerţul sălbăticit

În ce priveşte Doha, da, negocierile continuă dar amână mereu ziua socotelilor, fixând noi termene limită şi convenind să se facă o nouă încercare mai târziu – aşa cum s-a făcut deja la Cancun, Geneva (de trei ori), Hong Kong şi Potsdam.

Dar şansele se împuţinează. Stuart Harbinson, fostul preşedinte al Consiliului General al OMC, care a jucat un rol cheie la lansarea procesului in 2001, declara recent: “De data aceasta, criza este reală, am avut şi depăşit prea multe termene limită iar Organizaţia Mondială a Comerţului pur şi simplu nu îşi mai permite să repete asta, credibilitatea fundamentală a instituţiei este riscată, 2010 este adevăratul termen limită”.

Asta e periculos, pentru că, OMC este una dintre puţinele orgnizaţii internaţionale care chiar funcţionează şi este concretizarea în prezent a sistemului stabilit după cel de-al doilea război mondial ca să prevină o revenire la stilul de protecţionism şi războaiele comerciale din anii 1930.

Regulile sale controlează barierele de import pe care şi le impun ţările membre unele altora, iar membrele mai degrabă îşi rezolvă disputele în tribunalele OMC, decât să impună represalii şi sancţiuni unele asupra bunurilor altora.

În plus, OMC este gardianul principiului naţiunii celei mai favorizate, care cere membrelor să nu discrimineze produsele celorlalte – o protecţie valoroasă împotriva blocajelor comerciale care pot duce la fricţiuni sau chiar la conflict militar.

Dacă Doha se distruge, capacitatea OMC de a continua să îşi pună în aplicare funcţiunile vitale va fi în pericol. Dacă nu poate da naştere la noi acorduri, cât va mai dura până să îşi piardă autoritatea de a media dispute?

Organismul de comerţ nu se va dezintegra peste noapte, dar pericolul este ca nu cumva tribunalele sale să fie slăbite până la punctul în care statele membre să înceapă să ignore deciziile OMC şi să nu-şi mai respecte propriile angajamente.