Ciocnirile Iran-talibani dovedesc că rivalii SUA sunt inamici, nu prieteni

Începând de anul trecut, după retragerea forțelor SUA și triumful taliban din Afganistan, au avut loc numeroase ciocniri violente între grănicerii situați de ambele părți ale frontierei afgano-iraniene. Cea mai recentă a fost duminică, scrie The National Interest.

Iranul, care nu a recunoscut încă guvernul de la Kabul, are o suspiciune profundă față de talibani încă de la cucerirea puterii de către ei în anii '90. Rivalitatea confesională încorporată în ideologia de stat, frontiera permeabilă și conflictele istorice se combină pentru a releva numeroase exemple de neîncredere și suspiciune între cele două părți. Nici n-ar trebui să fie o surpriză. Dar, cu toate acestea, retragerea americană din Afganistan a generat un volum nesfârșit de comentarii exagerate cum că slăbiciunea SUA va provoca un efect de domino prin care toți rivalii lor se vor uni pentru a face noi cuceriri în detrimentul Washingtonului.

Între timp, de la retragerea SUA, Afganistanul a ajuns să devină o problemă presantă mai degrabă pentru rivali precum Iranul, iar un factor care subția resursele americane prin detașări de trupe și echipamente a dispărut. Similar, sfârșitul implicării colective a NATO în Afganistan a fost văzut de unii drept un posibil punct de destrămare a alianței. Oricum ar fi, mulțumită recentei invazii rusești din Ucraina, NATO e de fapt mai puternică și mai unită ca niciodată.

Diferența dintre misiunea îndepărtată din Afganistan (decisă pe baza invocării celebrei clauze de apărare colectivă a alianței după atentatele de la 9/11) și răspunsul la un război pornit împotriva unei țări care are frontiere comune cu membri NATO precum Polonia și România n-ar fi putut fi mai izbitoare. Cu cât o criză e localizată mai aproape de nucleul NATO, cu atât mai probabil e ca statele să încerce activ să mențină balanța puterii pentru a ține la respect țările revizioniste ori exagerat de ambițioase.

Totuși, mulți factori de decizie americani continuă să vorbească în termeni apocaliptici ori ideologic-agresivi despre rivalitățile lor, prezentându-le întotdeauna ca fiind globale, parte a unui „nou război rece” în care se înfruntă autoritarismul în ascensiune cu lumea liberă democratică. Ceea ce nu este nicidecum ce se întâmplă de fapt. Războiul din Ucraina a determinat Kazahstanul, aliat tradițional al Rusiei, să exploreze contacte noi, în afara sferei de influență ruse, pentru a-și consolida autonomia internațională.

Cealaltă fațetă a monedei: India democratică nu vede nici o nevoie de a crede retorica hiperbolică a SUA privind o mare bătălie globală și existențială pentru libertate, întrucât își menține, ba chiar plănuiește să-și extindă, strânsele legături militare și comerciale cu Moscova. Problemele pe care Iranul le are cu talibanii erau destul de previzibile pentru majoritatea observatorilor din afara Washingtonului, întrucât ele indică o tendință mai generală: retragerea graduală a hegemoniei americane din multe părți ale lumii, acompaniată de reafirmarea primatului politicii locale. Acest proces devine cu precădere dinamic atunci când implică puteri mijlocii de anvergură regională.

În lipsa unei Americi expansioniste care să aducă țările la un loc de frică să nu ajungă pe o listă de sancțiuni sau chiar pe una a schimbării de regim, se impun de la sine problemele urgente generate de relațiile dificile cu vecinii. Acest fenomen nu numai că elimină posibilitatea de a se coagula un front anti-american durabil, dar mai aduce și ocazii pentru America, acum mai îndepărtată, de a reveni la diplomație ca mijloc principal și prioritar de a gestiona relațiile cu alte state, permițându-i și să-și reducă suprasolicitarea armatei datorată angajării ei în regiuni neesențiale ale lumii.

Geografia extrem de favorabilă și izolatoare a SUA, cuplată cu puterea lor navală fără pereche, înseamnă că America are mult mai mult control cu privire la când și unde intervine în străinătate. Acest fapt a dus însă și la o trufie periculoasă care ignoră primatul politicii locale și regionale, substituindu-l cu o mare teorie globală care afirmă că lipsa implicării directe a SUA va duce inevitabil la unirea țărilor contra Occidentului.

Dar mai degrabă e invers. Cu cât SUA sunt mai puțin implicate în țări îndepărtate de interesele lor principale, cu atât e mai probabil să-și vadă rivalii luptându-se între ei și generând o balanță regională a puterii care împiedică alți actori din afara regiunii să obțină o poziție dominantă acolo.

Articol de Christopher Mott (cercetător la Institute for Peace & Diplomacy)

Traducere: Andrei Suba/RADOR