"Care e problema cu încoronarea doamnei Kamala Harris"

Un handicap pe care l-a avut Hillary Clinton în 2016 în fața lui Donald Trump a fost senzația că ea fusese pusă la adăpost de o competiție autentică.

În vreme ce el se lupta cu Jeb Bush, Ted Cruz și Marco Rubio pentru nominalizarea republicană, ea îl înfrunta pe Bernie Sanders, care s-a descurcat bine, dar numai atât de bine cât se poate descurca un recalcitrant cu șanse infime de a fi ales.

Iar Clinton a avut de fapt un dublu handicap în lupta cu Trump: lipsa (percepută) de legitimitate și lipsa (reală) de experiență practică. Încoronarea ei fusese o greșeală, scrie The Financial Times.

Mai rău chiar, democrații mai avuseseră un avertisment recent în acest sens. În 2000 Al Gore avea un singur contracandidat pentru nominalizarea democrată, un fost sportiv din New York care n-a câștigat nici măcar o rundă de alegeri primare ori adunări elective.

Până și George W. Bush, unul dintre cei mai norocoși fii ai Americii, era de așteptat să aibă câteva ciocniri dificile cu John McCain pentru nominalizarea republicană. Și astfel democrații au ajuns să fie dublu-compromiși în ziua alegerilor. Pe ce bază câștigase omul lor nominalizarea? „E rândul lui.” Dar ce-i cu campania asta rigidă? „Păi n-a avut nevoie să învețe.” Din nou: legitimitate și practică.

Confruntați cu astfel de erori de judecată care au afectat întreaga planetă, democrații fac acum ceva tipic: încearcă și a treia oară. Încoronarea lui Kamala Harris e ca și înfăptuită. N-ar fi trebuit să fie.

Democrații trebuie să-și scoată din cap ideea că „haosul” e cel mai grav lucru care s-ar putea abate asupra partidului. Înfrângerile suferite de ei în alegeri pe care le-ar fi putut câștiga sunt explicate de prea multă ordine, iar nu de prea multe lupte interne: nu dizidența e de vină, ci un exces de supușenie în fața candidaților deciși de establishment.

Da, congresul ultra-competitiv din 1968 din Chicago - unde democrații vor reveni luna viitoare - a fost o farsă violentă.

Da, relatarea lui Norman Mailer [scriitor american - n.trad.] rămâne la fel de convingătoare și azi: mirosul sângelui de porc de la abatoarele din zonă încă funcționează ca metaforă olfactivă. Dar vremurile s-au schimbat. Americanii nu mai mor acum cu zecile de mii într-un război din Asia. S-ar fi găsit măcar un guvernator de stat sau doi care să concureze cu prezumtiva nominalizată așezată deja pe podium, ferită de risc.

Dacă Harris e într-adevăr genul capabil să câștige alegeri, atunci și-ar fi anihilat fără probleme contracandidații, mai ales cu susținerea pe care o are. Dar dacă nu e, atunci acum ar fi momentul să aflăm. Am putea merge chiar mai departe, afirmând că un politician vizionar ar cere el însuși o competiție, conștient fiind că o victorie neluptată ar urma să-l tragă în jos. /.../

Iată o idee: republicanii, această sectă grupată în jurul unui singur individ, pot susține că și-au supus candidatul la mai multe încercări decât democrații. Al lor măcar a fost nevoit să-i îndepărteze din cale pe Ron DeSantis și Nikki Haley.

Poate câștiga Harris în noiembrie? Există suficiente argumente în acest sens, dar nu și în favoarea ideii de a o lăsa să candideze fără o competiție internă.

Să le luăm pe rând. Republicanii tind să-i exagereze deficiențele retorice. Iar într-o țară polarizată oricine e candidatul unuia dintre cele două mari partide va fi automat competitiv. Dar, mai presus de toate, problema vârstei a fost inversată. Care candidat pare acum că e mai probabil să servească patru ani fără probleme?

În sens contrar, trebuie spus că Harris a fost primul candidat relevant care s-a retras din cursă la alegerile primare democrate precedente. Printre cei care au rezistat mai mult decât ea se numără și primarul celui de al patrulea oraș ca mărime din Indiana.

Aceia dintre noi care și-au exprimat fie și o urmă de dubiu în scris în strania vară a lui 2020, când Biden a ales-o drept parteneră de tandem, n-au auzit vreo mulțumire din tabăra progresistă. Alegătorii indeciși n-o vor trata cu atâta gingășie.

Însă democrații au ales. După toate probabilitățile, cursul a fost stabilit atunci când Biden și-a făcut cunoscută opțiunea în urma abandonului electoral.

Reputația lui va depinde de acea decizie. Biden are acea sensibilitatea exagerată, dată de educație, pe care britanicii o numesc „chippiness” [complex de inferioritate - n.trad.]. În mare parte e de înțeles.

Nu mai există vreun om care, după ce a participat cu succes în trei rânduri la alegerile prezidențiale, să fie luat de sus de atât de multă lume. Dacă n-ar fi fost unii factori - o pierdere personală, aroganța familiei Clinton - care l-au împiedicat să candideze în 2016, epoca lui Trump poate că nici n-ar fi existat.

Biden s-a exprimat corect pe tema Afganistanului încă din 2009. Dar din cauza retragerii ratate (inevitabil, consider eu), cuvintele „Afganistan” și „eșec” atârnă acum mai degrabă de el decât de președinții care au lansat și gestionat acea harababură întinsă pe două decenii.

„Istoria și-l va aminti favorabil”, sună platitudinea imposibil de falsificat pe care ar trebui teoretic s-o includ în acest punct. Dacă Harris îl va bate pe Trump, da, așa va fi. Dacă n-o va face, „istoria”, orice va fi fiind ea, s-ar putea întreba ce s-ar fi întâmplat dacă Biden nu s-ar fi pripit s-o susțină.

Democrații au avut la dispoziție timpul necesar pentru a se asigura că Harris candidata beneficiază de legitimitate și antrenament practic. Nimic din ce au făcut ei în acest secol nu indică însă că ar fi avut vreodată de gând să-l folosească.

Articol de Janan Ganesh

Traducere: Andrei Suba/RADOR RADIO ROMÂNIA.