„Țiganiada sau Tabăra țiganilor”, în colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea

Entuziasmul lui Cristian Bădiliță față de „Țiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu (1760 - 1820) nu pare deloc temperat. „O împlinire fabuloasă a geniului ardelenesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, o numește într-un loc. În altul, „Țiganiada” este „cea mai vitregită capodoperă a literaturii române”. Ca până la urmă, să mărturisească: „Dacă ar fi să aleg, din întreaga zestre a literaturii române, o singură carte, reprezentativă şi superlativă, aceea ar fi poema eroicomică a teologului greco-catolic Ioan Budai-Deleanu”.

Nu este de mirare în aceste condiții că îngrijitorul seriei „Mica Romă XXI” de la editura Vremea s-a înhămat și la rescrierea integrală a operei cărturarului ardelean. Cristian Bădiliță recunoaște că limba în care a fost concepută „Țiganiada”, la începutul secolului 19, nu mai este înțeleasă astăzi. Ca „Țiganiada” să mai aibă cititori, care la rândul lor să mai aibă șansa unei întâlniri cu o capodoperă literară, „poema” trebuia rescrisă, conectând-o la exprimările actuale. Sigur că textul de bază, canonic, rămâne, dar el va circula mai cu seamă în cercul specialiștilor, în vreme ce marele public se va putea delecta cu „varianta Bădiliță”.

Mi se pare o idee salutară. În fapt, nu e nouă; și Biblia e periodic diortosită, retradusă, actualizată, pentru a corespunde cu evoluțiile limbii, lucru cu care și Cristian Bădiliță însuși se mai îndeletnicește din când în când. Procedeul ar trebui extins și la alte texte al căror înțeles se pierde din cauza straielor de vocabule folosit. Și dau un singur exemplu: basmele. Ele sunt depozitare ale unor idei și viziuni formidabile, dar care nu sunt deloc evidente pentru cititorul de azi din cauza regionalismelor alunecate deja în arhaisme, pe fondul „centralizării limbii” la care asistăm de când cu mass media.

Așadar ce avem aici? Nu neapărat o versiune modernizată cap-coadă a „Țiganiadei”. Unde arhaismele mai conservă un capăt de înțeles în limba vorbită, textul nu e schimbat. Dacă e nevoie, aici sare în ajutor o notă de subsol. Chiar și ritmul și rima poemei se conservă pe cât posibil pentru ca textului să i se păstreze respirația inițială. De fapt, aici suspectez că e și o mică subversiune pedagogică, respectiv încercarea de a prinde pe ultima sută de metri în vocabularul vorbit cuvinte care stau să se desprindă definitiv din acesta. E cert că celui ce se încumetă la astfel de tentative îi trebuie un simț al limbii exemplar, pe fondul unei cunoașteri temeinice a subtilităților ei.

Așa cum „Țiganiada” este capodoperă a literaturii române, așa și autorul ei, în viziunea lui Cristian Bădiliță, este unul excepțional, care nu a avut parte de receptarea cuvenită. „Cărturar-teolog de calibru european”, „genial poet școlit la Viena”, „primul nostru mare scriitor” care „are tot: de la umor, simț al limbii, talent și inteligență scăpărătoare până la adâncime teologică și filosofică, înțelepciune și intuiție politică”, Ioan Budai-Deleanu este un autor care poate salva vechimea și onoarea literaturii române. Întregind parcă această (re)descoperire a sa, Cristian Bădiliță îi redă și adevăratul nume, Ioan, ci nu Ion, cum s-a consacrat în cărți și manuale și aceasta pentru că „prenumele corect, folosit de autor, este Ioan”.

Cred că și numai reflectând acest entuziasm al lui Cristian Bădiliță pofta pentru recitirea în variantă modernizată a „Țiganiadei” este stârnită. Așa că nu mai insist cu descrierea, fie și succintă, a parabolei de dimensiuni epopeice concepută de Ioan Budai-Deleanu, ci fac doar precizarea avansată de mai mulți exegeți că prin „țigani”, autorul ar fi intenționat să se refere alegoric la neamul românesc și la eforturile lui de emancipare socială și națională. Poate că pentru pretențiile modeste ale prezentării de față, la final ar mai trebui redat doar un scurt fragment ales la întâmplare din această operă-capodoperă „rescrisă” după două sute de ani de Cristian Bădiliță, tot un teolog ca și autorul de pe vremea Școlii Ardelene.

***

29

Acolo erau din țara întreagă

Strânși țiganii, cu mic cu mare,

Părăsindu-şi viaţa pribeagă

Şi gândindu-se la o nouă stare:

Să nu mai umble din ţară-n ţară,

Nici alții să-i mai facă de ocară.

30

Căci Vlad-Vodă locuri de moşie

Le dăduse, cu această învoială:

Ca de acuma și ei să fie

Oameni, ca alţii, cu rânduială.

lar ei mult se sfătuiau întru sine

Cum să-şi tocmească trebile mai bine.

31

O zi de sfat era şi de-astă dată

Unde, acuma, se-adunasă

Boierimea cea mai învăţată,

Făcând voroavă multă şi deasă.

La urmă Drăghici gura deschise

Și-n acest chip către adunare zise:

32

„Bărbaţi cinstiți! Trăind eu pe-astă lume

Multe pății, şi bune și rele,

Şi multe văzui: adinsuri şi glume,

Dar, vă spun drept, din toate cele,

Ca asta ori adins, ori șagă -

Eu nu văzui în viaţa întreagă:

33

Noi, țiganii, s-aveam ţărișoară,

Unde să fim numai noi între noi,

S-avem sate, case, grădini, ogoare

Şi de toate, precum alții, mai apoi!?

Zău! Privind la lucruri aşa rare,

Deşi sunt treaz, a visa imi pare...

(„Țiganiada”, Cântul I, strofele 29-33)

____________________

Ioan Budai-Deleanu, „Țiganiada sau Tabăra țiganilor”, versiune modernizată și ediție de Cristian Bădiliță, seria Mica Romă XXI, editura Vremea, București, 2023, 348 de pagini, format 13x20.