Sfântul Ierarh Nicolae, întruchiparea generozității

Sfântul Nicolae a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi prima jumătate al celui de-al IV-lea. De mic era evlavios şi rugător. A ajuns episcop oarecum din întâmplare. Întâmplarea s-a dovedit a fi fost fericită.

Credincioşii din Cetatea Mira, din provincia Licia, (sud-vestul Turciei de astăzi), rămăseseră fără episcop după moartea ierarhului lor. Nu cădeau de loc de acord pe cine să aleagă. La un moment dat cineva a avut inspiraţia să spună că bărbatul care va intra primul în biserică, acela va fi episcopul lor. Nicolae, care avea pe atunci aproximativ 30 de ani, venea la biserică să se roage. A intrat şi a fost ales episcop. La început s-a împotrivit, dar înţelegând totuşi că este voia lui Dumnezeu, a acceptat.

Ca episcop, Nicolae s-a dedicat total slujirii credincioşilor. A avut o grijă deosebită faţă de săraci. Îi ajuta cu bani, dar faptele sale erau învăluite totdeauna în mister. Făcea în aşa fel încât cel ajutat să nu ştie de unde i-a venit ajutorul. De aici şi această tradiţie ca Moş Nicolae să vină în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pe furiş, la copiii cuminţi şi să le lase daruri în încălţăminte.

Dăruitorul misterios

A rămas celebră întâmplarea cu trei fete sărace ajunse la vârsta căsătoriei, pe care tatăl voia să le folosească drept prostituate pentru a câştiga ceva bani pentru zestrea lor. Sfântul Nicolae, a aflat şi le-a venit în ajutor într-un mod misterios. Pe furiş noaptea a aruncat pe rând pentru fiecare din cele trei câte o pungă cu galbeni, astfel încât tatăl lor să aibă zestre cu ce să le mărite. Discreţia cu care Sfântul Nicolae venea în ajutorul oamenilor a născut obiceiul creştin ca în dimineaţa zilei de 6 decembrie, copiii să găsească în încălţări daruri venite de la Sfântul Nicolae. Aşa se face că Sfântul ierarh Nicolae, devenit Moş Nicolae ulterior, a ajuns să fie simbolul dăruirii şi prilejul unei bucurii trăite atât de cel care primeşte darul cât şi de cel care dăruieşte.

Blândul intransigent

Tot la 6 decembrie există în unele locuri obiceiul ca unii copii care nu au fost cuminţi să primească o nuieluşă, semnul pedepsirii celor neastâmpăraţi. Băţul folosit uneori pentru îndreptarea unor greşeli are legătură tot cu Sfântul Nicolae şi anume cu atitudinea sa intransigentă în timpul Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. S-a păstrat tradiţia preluată de unii istorici, că în cadrul discuţiilor sinodale despre dogma Sfintei Treimi, episcopul Nicolae l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie, care susţinea învăţătura greşită despre relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi.

Arie era un preot din Alexandria, învăţat şi bun orator, adept al concepţiei subordinaţioniste despre Sfânta Treime. Subordinaţionismul considera că persoanele Sfintei Treimi nu pot fi egale între ele, ci se supun unor relaţii de subordonare: Tatăl este principiul necreat şi nenăscut, Fiul şi Duhul Sfânt sunt creaţi din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui. Arie spunea că scopul cu care Tatăl l-a creat pe Fiul este crearea lumii, întrucât Dumnezeu, Spiritul absolut, nu putea crea universul material în mod direct, ci cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Se vede aici influenţa altui curent mai vechi, gnosticismul, care concepea lumea în mod dual: materia este rea în sine, iar Dumnezeu nu poate intra în contact direct cu materia, pentru că s-ar întina de aceasta.

Aceste învăţături le propovăduia Arie în cea mai vestită biserică din Alexandria, acolo unde slujea ca preot. Din cauza ereziei, el a intrat repede în conflict cu episcopul Alexandru al Alexandriei care a sesizat greşeala şi a convocat un sinod local în anul 321-322. Episcopii din nordul Africii au condamnat învăţătura lui Arie ca erezie şi l-au excomunicat. Arie, însă, continua să-şi propage concepţiile şi reuşea să fie, datorită stilului său oratoric, convingător chiar şi printre monahi şi unii episcopi.

Printre cei 318 episcopi participanţi la Sinodul I ecumenic s-a numărat şi Sfântul Nicolae, episcop de Mira în provincia Licia. În cadrul dezbaterilor, Arie îşi susţinea cu îngâmfare ideile, aducând texte scripturistice în favoarea opiniilor lui. Susţinătorii învăţăturii ortodoxe aduceau alte pasaje din Biblie din care reieşea contrariul celor promovate de Arie. Acesta însă, nu accepta argumentele ortodoxe, considerându-le fanteziste şi neraţionale. La un moment dat, episcopul Nicolae al Mirei, văzând că argumentele teologice nu au nici un efect asupra ereticului, s-a ridicat şi, în plen, l-a pălmuit pe Arie, creând o tulburare în rândul tuturor. Lucrările sinodale au fost oprite, şi părinţii au fost nevoiţi să judece gestul episcopului. Ieşirea violentă a lui Nicolae li s-a părut tuturor nedemnă de un arhiereu şi, de aceea, au hotărât să-l caterisească din treapta de episcop. În timpul nopţii, însă, mai mulţi părinţi participanţi la sinod au avut aceeaşi viziune. Li s-a arătat în vis Iisus Hristos şi Maica Sa care îi înmânau lui Nicolae Evanghelia şi omoforul 1 *, însemnele demnităţii arhiereşti care-i fuseseră luate din cauza palmei pe care i-o dăduse lui Arie. Toţi au interpretat viziunea ca pe un semn de la Dumnezeu că Nicolae trebuie să rămână episcop şi sinodul a revenit asupra hotărârii de a-l caterisi.

Sfântul Nicolae s-a întors la episcopia sa din Mira şi i-a păstorit cu blândeţe pe credincioşi până la moarte. A rămas în memoria creştină, pe lângă minunile săvârşite de el în timpul vieţii şi după moarte, şi amintirea gestului de mustrare a lui Arie prin pălmuire, concretizată în băţul care este dăruit copiilor neastâmpăraţi ca din partea Sfântului Nicolae, cel generos şi blând, dar, în acelai timp, intransigent.