Michel Houellebecq și traiul „un pic mai rău” al lumii post-pandemice

Cartea „Un pic mai rău” propune cititorilor români o selecție reprezentativă de articole, interviuri și eseuri ale lui Michel Houellebecq, cunoscut în România mai ales prin romanele sale de succes precum „Supunere”, „Serotonină” sau „Posibilitatea unei insule”.

Temele sunt diverse, de la cazul Vincent Lambert, care a resuscitat controversele franceze privind eutanasia, la rolul Statelor Unite în politica internațională; de la statutul revigorat al Bisericii Catolice în societatea franceză la semnificația cărților lui Emmanuel Carrère; de la interpretarea conservatorismului modern, sub multiplele lui aspecte, la comentarea cronicilor la propria sa carte, „Supunere”.

Cele douăsprezece „piese” care alcătuiesc volumul dezvăluie un intelectual cu atitudini anti-UE destul de clare, cu poziții ceva mai nuanțate anti-americane, un susținător articulat al unei afirmări catolice a Franței simultan cu unul care pledează pentru un fel de empatie socială față de islam. În același timp, Michel Houellebecq rămâne un gânditor care spune că a renunțat la a mai rămâne sau deveni o persoană cu convingeri religioase; „voi pune mereu lucrurile la îndoială, așa că… am lăsat-o baltă”, după cum mărturisește într-un interviu.

Însă observațiile sale pe teme religioase sunt percutante, în pofida distanțării declarate față de domeniul eticii, considerat îndeobște vecin cu cel al credinței. De pildă, acest fragment din carte (pagina 112): „Am văzut de multe ori, nu fără o strângere de inimă, gânditori creştini (sau poate călugări creştini, sau doar creştini) care-şi pun cu gravitate şi durere „problema răului”. Care problemă a răului? Dacă există ceva care în lume e la el acasă, ceva ce se găseşte aici fără nici o surpriză şi a cărui existență e oricum, dar numai problematică nu, acesta e răul.”

Titlul „Un pic mai rău” este comun cu cel al penultimului text al cărții - în fapt, o scrisoare publică pe care Michel Houellebecq a făcut-o cunoscută la radio prin intermediul jurnalistului cultural Augustin Trapenard. Scriitorul și eseistul francez răspunde aici unor „prieteni” care au avansat percepția și perspectiva lor asupra efectelor pandemiei de Covid-19. Astfel, un „confrate” (Frédéric Beigbeder) argumentează că era oricum izolat, ca scriitor; distanțarea socială impusă nu schimbă prea multe în cazul scriitorilor, care deja trăiesc ca niște pustnici, în lumea observațiilor și gândurilor lor. Observația e un prilej pentru Houellebecq să pledeze pentru rolul defulant al plimbării; un scriitor, spune el, are nevoie de calmarea peripatetică, altfel îi explodează capul de la ideile care i-au venit la masa de scris. Pe Catherine Millet o confirmă în intuiția ei că în cartea sa „Posibilitatea unei insule” ar fi anticipat unele desfășurări ale pandemiei. Revine la Emmanuel Carrère, care s-a întrebat dacă după pandemie vor apărea cărți interesante. Nu prea cred, răspunde Houellebecq, în primul rând pentru că pandemia nu a făcut altceva decât să accelereze fenomenul deja perceptibil al dispersării sociale. Sau, după cum scria Houellebecq însuși, în mai 2020:

„De câţiva ani, toate evoluțiile tehnologice, indiferent că sunt minore (video la cerere, plata contactless) sau majore (telemunca, rețelele sociale, cumpărăturile online), au avut ca principală consecință (principal obiectiv?) reducerea contactului material şi mai ales a celui uman. Epidemia de coronavirus a creat un cadru magnific pentru această direcție împovărătoare: o anumită obsolescență ce pare să afecteze relațiile interumane. (...) Ar fi la fel de fals să spunem că am redescoperit tragedia, moartea, finitudinea etc. De mai bine de jumătate de secol, după cum spune Philippe Ariès, avem tendința de ascunde moartea cât mai mult; ei bine, niciodată moartea nu a fost atât de discretă ca în ultimele săptămâni. Oamenii mor de unii singuri în saloanele de spital sau în căminele de bătrâni, sunt imediat îngropați (sau incineraţi? incinerarea pare mai potrivită cu spiritul vremurilor), fără să asiste nimeni, în secret. (...) O altă cifră a căpătat o importanță deosebită în aceste săptămâni, aceea a vârstei bolnavilor. Până la ce vârstă ar trebui reanimaţi şi îngrijiți? Şaptezeci, şaptezeci şi cinci, optzeci de ani? Asta depinde, se pare, de regiunea lumii în care locuieşti; dar niciodată nu s-a mai spus cu o nerușinare atât de senină că viața nu are aceeaşi valoare pentru toată lumea; că începând de la o vârstă încolo (şaptezeci, şaptezeci şi cinci, optzeci de ani?) e ca şi cum ai fi deja mort. Toate aceste tendințe, după cum spuneam, existau deja înainte de coronavirus; acum doar au devenit mai evidente, atâta tot. Nu ne vom trezi, după izolare, într-o lume nouă; va fi la fel, doar că un pic mai rău.”

_______________

Michel Houellebecq, Un pic mai rău, editura Polirom, Iași, 2020, traducere din limba franceză și note de Alexandru Matei, 184 de pagini, format 13x20 cm., preț pe site-ul editurii: 29,95 lei.