Festivalul Wagner de la Bayreuth (3)

Nu va exista un film – hotărârea a fost influenţată de probleme financiare, mai ales drepturi de autor – şi nici transmis în direct într-o piaţă cu 20.000 de spectatori ( aşa cum s-a întâmplat cu Tristan şi Isolda şi cu Maeştrii cântăreţi).

Aşa se face că cererea de bilete petru această superproducţie – pe care aş putea-o asemăna ca tehnică de scenă cu show-urile lui Michael Jackson, Sarah Brighton, Celine Dion sau Madonna - este imensă. Ocaziile de a o vedea sunt reduse la puţine reprezentaţii, patru pe sezon.

Nu mi-am imaginat niciodată – cel mai apropiat model la care mă pot gândi păstrând proporţiile este Petrika Ionesco şi Oedip-ul lui - că ceea ce am văzut pe scena teatrului de la Bayreuth poate fi posibil pe o scenă de operă. Am avut senzaţia că asist la un film, rapiditatea succesiunii scenelor, mişcările de decoruri pe orizontală, pe verticală, în profunzime fiind uluitoare.

Ceea ce a conceput Stefan Herheim este foarte departe de ceea ce a vrut Richard Wagner care pentru Parsifal-lul său din anul 1882.

Wagner a cerut ca publicul să nu aplaude ci să considere spectacolul ca o slujbă religioasă de la care pleci cutremurat, schimbat în bine dar mai ales, pleci în tăcere. Îmi amintesc că am participat la astfel de spectacole desfăşurate în tăcere şi senzaţia era copleşitoare.

Căci Parsifal este povestea purităţii şi credinţei care mântuiesc păcătosul izbăvind astfel omenirea întreagă de rău şi suferinţă. Nimic din acest adevărat testament, ultima operă scrisă de Richard Wagner.

Stefan Herheim ne propune să urmărim, acompaniat de partitura wagneriană, o istorie completă şi complexă a naţiunii germane din vremuri imemoriale şi până astăzi. Cu izbânzile şi căderile ei, cu reuşitele şi greşelile capitale. Totul este atât de încărcat încât memoria reţine fragmentar momentele pe care le găseşte cele mai impresionante.

Eu reţin ca un leit-motiv permanent ( şi aici suntem în lumea lui Wagner) un pat amplasat în decorul ce reproduce spatele vilei Wahnfried din Bayreuth pe locul mormântului lui Wagner şi al Cosimei.

Totul porneşte, se întâmplă, se sfârşeşte şi reîncepe în acest pat care, cred, înroşeşte scripeţii de atâtea ridicări şi scufundări din şi în burta scenei. Aici moare Herzeleide, mama lui Parsifal, aici se naşte Parsifal, aici păcătuieşte Amfortas, aici este sedus Parsifal de către o Kundry, când guvernantă când Marlene Dietrich cu aripi negre, aici apar şi dispar personaje ciudate cu simboluri nu întotdeauna clare.

Pe lângă pat trec evreii în drum spre lagăre, fiecare cu geamantul lui în mână, şi acelaşi pat se multiplică în multe copii atunci când grădina lui Klingsor (aici un travestit cu jachetă de frac şi picioare goale în ciorapi roşii cu jartiere) se transformă într-un salon de spital şi apoi într-o scenă de cabaret.

Cu gura căscată şi mintea agresată de informaţii - pe care, foarte curând, începi să le refuzi datorită complexităţii şi încâlcirii lor într-un ghem interminabil - nu mai auzi practic nimic din muzica lui Wagner. Nici măcar fantasticul preludiu care este jucat din prima secundă, notă de notă. Căci pentru a putea cuprinde întreaga istorie a naţiunii germane chiar şi imensa partitură wagneriană, ce acoperă aproape cinci ore, trebuie folosită la sânge.

Urechile devin surde în faţa ochilor muţi de uimire!

Cei care au dus, cu eroism şi cu eforturi supreme, până la sfârşit acest spectacol au fost dirijorul Daniele Gatti şi cântăreţii Detlef Roth ( Amfortas), Diogenes Randes ( Titural), Kwangchul Youn ( în rolul Gurnemanz), Christopher Ventris (Parsifal), Thomas Jesatko (Klingsor) şi japoneza Mihoko Fujimura ( fascinantă scenic în rolul Kundry).

Este acesta Parsifalul în spiritual esteticii şi filosofiei wagneriene? Cu siguranţă nu. Este această montare chinuită şi răsucită şi încărcată şi… copleştioare ca spectacol de teatru o versiune posibilă ? S-a dovedit că da, spectacolul există, poate fi văzut, poate să placă sau să nu placă dar, în nici un caz, istoria viitoare a festivalului de la Bayreuth nu îl va putea ignora.