Cum l-am cunoscut pe Dimitrie Cantemir la Bruxelles

Îl ascult. Îmi spune că este primul muzicolog de secol XVII-XVIII pentru Europa de Est și Orientul Apropiat dar mă cam îndoiesc. Știu de latura sa enciclopedică, adică a cam făcut de toate până la cei 50 de ani ai săi. Literat, filosof, om politic, diplomat, strateg militar, geograf... dar totuși... teorie muzicală și compoziție? Însă pe măsură ce vorbește, pe măsură ce ascult și muzica sa, încep să îl cred. Îmi aduce aminte de Leonardo da Vinci, de homo universalis.

Concertul. Sinestezie balcanică în Nordul european

Sunt la Bozar, centrul cultural al Bruxelles-ului, într-una din sălile dedicate concertelor. Pe scenă, alături de muzicienii Ansamblului de Muzică Veche Anton Pann, stă holograma lui Dimitrie Cantemir ce-mi explică ce piesă urmează, ce a simțit când a compus-o, ce instrumente a folosit. Una după alta ascult 7 sau 8 piese muzicale din cele peste 350 scrise sau culese de el și mă cuprinde dorul de casă. E sinestezie, acea senzație care face apel la toate simțurile mele, de la auz și văz până la gust și tactil. Și sapă adânc în memoria mea. E ceva în inflexiunile acestor piese care îmi aduce aminte de copilărie, de momentele în care mă duceam cu bunica la biserică, de Înviere. Sau de momentele când îmi aducea apă rece și dulceață de smochine culese din curte. De mâna care ținea Șeherezada înainte de culcare. E ceva în muzica lui Cantemir ce regăsesc în piesele lui Goran Bregovic, în tot pigmentul Balcanilor, de la senzualitatea orientală a coardelor până la profunzimea suflătorilor. E melancolie și poftă de viață în același timp. Pentru o clipă retrăiesc momentul când când, adolescent, descopeream vecernia și sunetul Bizanțului la o mănăstire pierdută în munte.

Instrumente, povești și picanterii

Mă atrage nespus un instrument ciudat, cu coarde, sub forma unei jumătăți de dovleac din care iese un gât lung-lung.... mă întreb cum s-o întinde instrumentistul până la capătul lui. Lemnul strălucește. E impecabil în culorile sale ce aduc a mahon sau cireș închis cu nervuri ce bat în auriu. Muzicianul are un aer extrem de sobru, clasic, rasat și este îmbrăcat într-o tunică neagră cu auriu despre care nu pot spune dacă e orientală sau exotic-occidentală (inventez termenul pentru că se potrivește cel mai bine cu senzația vizuală/ sau aș putea folosi termenul de flamboaiant). Ceilalți muzicieni sunt îmbrăcați în negrul ce pune în evidență culorile instrumentelor necunoscute pe care le mângâie sau le asmut către noi într-un ritm ce variază de la o măsură la alta sau de la un instrument la altul.

Ca să înțeleg tot ce s-a petrecut în fața mea vreme de mai bine de o oră, după concert intru în culise și îl ochesc pe Constantin Răileanu, fondatorul grupului. Mă atrăsese și pe scenă în momentul în care, pe o partitură ce cuprindea și voce, vocea sa, își folosea mâinile pentru a accentua timpi, ritm și inflexiuni ca într-o rugă, completând tabloul unic al acestei muzici pierdute. Mi-am făcut temele și știu că este doctor în muzică la Universitatea Națională de Muzică din București, cercetător al muzicii vechi de sorginte orientală, compozitor, dirijor, solist vocal și percuționist, licențiat în Istoria și Filosofia Religiilor, dublu licențiat în Muzică Bizantină……… dar în ciuda acestui șir de merite ce te poate speria îmi zâmbește incredibil de cald. Normal. Îmi place să stau de vorbă cu el. Uit că am microfonul în mână.

Așa aflu povești, picanterii și cuvinte noi: unul din instrumentele la care mă holbam în timpul concertului este Tamburul, o lăută cu gât lung la care Dimitrie Cantemir excela, ca și la Nei (o parte din aceste cuvinte nu le găsesc pe internet așa că sper să nu greșesc). Se pare că prințul valah era printre cei mai buni interpreți din Stambul când venea vorba de tambur și nei.

Un altul este Udul, lăuta arabă. Iar aici apare o altă poveste: în arabă i se spune Al-Ud. De la acest cuvânt a apărut românescul alăută și lăută. Tot așa, de la alăuți avem azi lăutari. Constantin Răileanu îmi spune că din Al-Ud se trage cobza noastră, un instrument ceva mai rudimentar decât originalul.

Apoi Kanunul sau Kitaronul în grecește. De la Kitaron s-a tras Țitera și apoi Cetera. Duducul anatolian, Dombacul iranian, Bendirul folosit și în Moldova în tradițiile de iarnă…… Iar muzica este un melanj orientalo-balcanico-bizantin, un amestec de mai multe culturi pe care Cantemir le-a analizat în tratatul de teorie muzicală.

Organizatorii, expoziția și concertul. Turul european

Institutul Cultural Român din Bruxelles și Ambasada României în Regatul Belgiei. Alături sunt Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada Republicii Moldova, Institutul Cultural Român (cel din țară), Academia Română, Academia de Științe a Moldovei, Arhivele Naționale ale României și Computerland, cei care au muncit la holograma lui Cantemir. Și asta pentru că 2023 este Anul Dimitrie Cantemir în România iar diplomații și oamenii de cultură din țara noastră au încercat să surprindă nu doar românii ci întreg spațiul european cu un spectacol care se mută din capitală în capitală de-a lungul întregului an.

Ioana Drăgan este directorul general al Direcției Generale Reprezentanțe în Străinătate și Comunități Istorice, cea care, de cum intru în clădirea Bozar, îmi explică ceea ce văd în expoziția dinaintea concertului. Sunt documente, manuscrise (inclusiv muzicale), artefacte specifice epocii lui Cantemir. Hărți, stampe și sigilii ce acoperă deopotrivă perioada șederii prințului Cantemir la Istanbul, anii de domnie pe tronul Moldovei, precum și perioada refugiului în Rusia. Expoziția și concertul încearcă să redea nu doar atmosfera epocii lui Cantemir ci și personalitatea sa enciclopedică, unică în Estul European timp de secole. Această unicitate este puțin cunoscută inclusiv de români, cei care îl știu doar ca domnitor al Moldovei. De două ori.

Cantemir, Voltaire și Parisul

În câteva zile spectacolul va fi la Paris, acolo unde, în urmă cu trei secole, fiul cel mic al lui Cantemir, Antioh, se împrietenea cu Voltaire și Montesquieu. Tot la Paris, numele lui Dimitrie Cantemir este inscripționat și pe fațada faimoasei Biblioteci Sainte-Geneviève din apropierea Pantheonului. Același Dimitrie Cantemir apare printre cele 10 statui din curtea interioară a Bibliotecii Ambrosiana din Milano, între statuia lui Dante și cea a lui Shakespeare. Celelalte statui îi reprezintă pe Platon, Sfântul Toma de Aquino, Alessandro Manzoni, Chateaubriand, Goethe, Sandor Petöfi, și Teofrasto Paracelsus.

Și pentru că am amintit de fiul cel mic al lui Cantemir, Antioh, acesta avea să devină, la doar 22 de ani, ambasador imperial la Londra, numit chiar de țarul Rusiei. Apoi ambasador la Paris, unde se împrietenește cu Voltair și Montesquieu și publică opera tatălui său, Istoria Imperiului Otoman, în franceză și engleză. Antioh este considerat primul poet rus de influență occidentală.

Post Scriptum 1: știți unde a murit Dimitrie Cantemir? sau unde a fost înmormântat? sau unde se află acum mormântul său?

Post Scriptum 2: Voltaire a lansat ideea năstrușnică, poate adevărată, că numele lui Dimitrie Cantemir s-ar trage de la Kan-Temir, și că ar avea origini apropiate de Kan Timur-Lenk/ Tamerlan. Asta dincolo de cealaltă ramură a sa de origine grecească.