Noutăți editoriale: Cédric Gras, „Drumurile setei. Călătorie către izvoarele Mării Aral”

Înainte de a fi o excelent scrisă carte de călătorie, „Drumurile setei” este un volum de popularizare a geopoliticii Asiei Centrale, una dintre periferiile lumii sovietice cu care și România se învecinează la est. Descrierile „caselor acoperite cu tablă” întâlnite de Gras în Asia Centrală îmi amintesc pregnant de ceea ce am văzut cu ochii mei într-o scurtă incursiune de anul trecut prin Găgăuzia moldovenească.

Unghiul de abordare al autorului francez este unul „hidric”, cum îi place să spună. El urmărește cursul fluviului Amudaria, însă nu de la izvoare la vărsare (cum procedează de pildă Andrei Șarîi în a sa „Dunărea. Fluviul imperiilor”), ci de la dispariție la apariție, de la pierderea în deșert înainte de a mai apuca vărsarea până la partenogeneza controversată din sălbaticii munți ai Pamirului.

Amudaria este descrisă drept axa civilizației Asiei Centrale, o regiune în care toate denumirile entităților componente se termină în „-stan”: Karapakalstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Afganistan, Kazahstan, Kîrgîstan, Turkistan. Stricto sensu, fluviul trece doar prin primele cinci republici enumerate, dar influența sa este transfrontalieră. Apele Amudariei sunt captate, zăgăzuite și reorientate pentru a mai ostoi caracterul profund deșertic al regiunii; semnificativ în acest sens este faptul că ultimul afluent al Amudariei (anticul Oxos traversat de Alexandru cel Mare) este situat la 1.500 de kilometri de locul expierii fluviului. Amudaria - al cărui nume include ideea însăși de apă, Daria însemnând în farsi râu sau mare - a fost folosită la irigații de milenii, precum Nilul, dar abia recent la o scară industrială permisă de noile tehnologii. Unul dintre rezultate este secarea Mării Aral, în care încă se vărsa în secolul trecut.

În acest context, țările mai apropiate de izvoare sunt favorizate în raport cu cele de la finalul cursului, ceea ce ridică tensiunea politică din regiune în rândul unor entități statale încă dezorientate de dispariția Uniunii Sovietice din care făcuseră parte. De importanță actuală sunt canalul afgan Qosh Tepa și barajul tadjik Rogun, care au sau vor avea efecte durabile asupra debitului apelor din aval ale Amudariei.

Cédric Gras a scris povestea fluviului „martirizat” de setea fizică omenească cu eleganță, erudiție și o inexprimabilă echilibristică între detașare și implicare în ce privește acest vast subiect care implică istoria deopotrivă antică și recentă, economia, schimbările climatice și explorarea în formula ei clasică, adică pe jos, folosindu-se de cazările și transporturile oferite local. În același timp, narațiunea sa este plină de observații casante care ilustrează acest echilibru inefabil, dar și talentul său literar - și din care voi cita doar câteva pasaje:

• Soția lui Ali aduce ceaiul în stil karakalpak. Nu e vorba de a-ți astâmpăra setea, ci pur și simplu de a onora tradiția și de a găsi motive să taci în timp ce-l bei cu înghițituri mici.
• (...) în regiunile acestea principala preocupare de peste zi constă în a aștepta noaptea.
• Lumea a venit din cauza foametei și a fugit din pricina setei.
• (genul de) turiști care preferă să își spună aventurieri pentru că duc un rucsac în spate mai curând decât să care cu ei o valiză.
• Uzbekistanul apare ca o țară liberă prin comparație cu Turkmenistanul vecin. Suntem întotdeauna democrația altuia.
• (...) monoteismele au apanajul deșerturilor, fiind revelate între dune și în oaze.
• Pamirul e un deșert pe verticală.
• O convulsie de gradul 7 a cufundat valea într-un nor care s-a așezat numai și numai pe dărâmături.

(fragmente din Cédric Gras, Drumurile setei. Călătorie către izvoarele Mării Aral, editura Polirom, Iași, 2025, traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi)