23 martie - Ziua martirilor români din Balcani: masacrul de la Coriţa

Pacea de la Bucureşti din 1913, ce urma celor două războaie balcanice aducea în afara înţelegerilor strict delimitate de confruntarea militară şi promisiunea sau chiar angajamentele statelor semnatare în privinţa politicii urmate în favoarea minorităţilor naţionale şi confesionale. Dintre toate statele semnatare, România şi-a ţinut cuvântul.
În epocă mişcările de emancipare naţională auseseră câteva prefaceri pentru Grecia, Serbia şi Bulgaria. România încerca să impună o conduită fără discontinuitate în ceea ce îi privea pe aromâni. Români ce vorbeau un dialect al limbii materne. Aceştia erau descendenţii păstorilor care migrau în fiecare an de la nord de Dunăre spre peninsula Balcanică, în Bulgaria, Grecia şi Albania de azi. Comunităţile de aromâni din Balcani nu au avut o anume omogenitate, ci mai mult erau risipite în zonele montane, unele sate având o concentrare mai mare de populaţie aromână.

Statele din Balcani – Grecia, Bulgaria şi Albania duceau o politică de asimilare forţată îndeosebi împotriva aromânilor. În timpul campaniilor întreprinse de antarţi sau comitagii greci în 1912, preotul Haralambie Balamace, din Coriţa (stabilit înainte de 1881 în Tesalia ocupată de Grecia), alături de alţi fruntaşi români din localitate, a fost arestat şi maltratat pentru utilizarea limbii române, trimiterea copiilor la şcolile româneşti şi pentru curajul de a fi cerut înfiinţarea unei episcopii a românilor din Balcani. La puţin timp, preotul român a fost eliberat la intervenţia lui Take Ionescu la primul-ministru Venizelos al Greciei.
Preotul Balamace era vizat permanent de grupurile de grecomani sau filogrec şi comitagii care activau pentru autonomia şi chiar alipirea ţinuturilor epirote din sudul Albaniei.
Momentul culminant s-a consumat de praznicul Învierii din 1914. În contextul retragerii trupelor greceşti din sudul Albaniei şi preluarea teritoriului de către jandarmeria albaneză sub conducerea militară olandeză, la semnalul clopotului care trebuia să vestească marele praznic al creştinătăţii, bande de grecomani şi antarţi au înconjurat locuinţele din cartierul românesc din Coriţa. Românii au fost jefuiţi de avutul lor, maltrataţi, li s-au incendiat sau distrus casele şi au fost obligaţi să declare că nu-şi vor mai trimite copiii la şcolile româneşti. Unii români, în frunte cu preotul Haralambie Balamace, au fost somaţi să iasă din case, pentru a fi duşi la marginea oraşului, apoi maltrataţi, umiliţi, mutilaţi şi ucişi.

Avem şi o mărturie a fiicei sale privind momentul tragic : „ ... venind la casa noastră antarţi, soldaţi şi grecomani, aducând cu dânşii şi bidoanele de petrol pentru incendierea casei, au invitat pe tatăl meu şi pe unchiul Sotir să se predea şi să nu opună nici o rezistenţă din ordinul mitropolitului şi al ofiţerilor şi că vor fi duşi la Mitropolie pentru explicaţii. Au ieşit din casă, fără să se opună. Deodată, amândoi au fost luaţi în bătăi cu paturile de puşcă şi când un soldat i-a tras o palmă pe obraz, el a întors cealaltă parte, zicându-i: «Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu că mor pentru dreptate şi pentru naţiune!» După ce i-au întors în casă luându-le toţi banii, precum şi alte obiecte de valoare, i-au dus afară din oraş. Modul brutal în care au fost omorâţi nu se poate descrie. Figurile lor nu se puteau distinge de înţepăturile baionetelor, afară de părintele care nu era străpuns la obraz, dar a avut mai multe lovituri de baionetă pe corp şi mutilat într-un mod oribil“.

Potrivit anchetei efectuate ulterior de autorităţile albaneze, sub supra-vegherea reprezentanţilor Marilor Puteri, la masacrul de la Coriţa au fost implicaţi în mod direct grecomani şi soldaţi greci, deghizaţi în antarţi, iar ca autori morali au fost indicaţi mitropolitul grec Ghermanos de Coriţa şi chiar oficialităţi ai guvernului de la Atena.