EXCLUSIV Localităţile româneşti din Transcarpatia, Ucraina sunt pustii
În localităţile româneşti de peste Tisa, din Transcarpatia, Ucraina este o linişte apăsătoare şi îngrijorătoare.
Articol de Luminiţa Voinea, 23 Octombrie 2022, 17:40
RRA: Localităţile româneşti din Transcarpatia, Ucraina sunt pustii - Interviu cu profesorul şi poetul Gheorghe Moiş, din Biserica Albă
RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (22 octombrie, ora 22:12) - "Românii de pretutindeni" - Realizator: Luminiţa Voinea - Reporter: Adrian Marchiş
Reporter: În localităţile româneşti de peste Tisa, din Transcarpatia, Ucraina este o linişte apăsătoare şi îngrijorătoare.
Multe sate sunt pustii, după cum ne spune profesorul şi poetul Gheorghe Moiş, din Biserica Albă, pe care l-am întâlnit la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei.
Gheorghe Moiş: Starea este foarte încordată. Nu-ţi vine a crede că în veacul '21, să se întâmple aşa ceva? Foarte greu suportăm. Te copleşesc emoţiile şi te gândeşti la tot timpul pe care l-ai parcurs în acele zile frumoase care le-am petrecut la Sighetul Marmaţiei sau la Alba Iulia, la Putna - la Ştefan cel Mare sau Humuleşti - la Ion Creangă, la Ipoteşti - la Eminescu. Şi parcă vârsta aceea când de acuma trebuia ca să faci un bilanţ al vieţii tale. Dar atâta e de greu şi insuportabil, parcă nu-ţi vine. Nu ai acea dispoziţie ca să te pui la masa de scris ori să iei vreo carte ca să citeşti. Dar totuşi rezistăm. Acum treburile parcă merg oleacă mai stângace, deoarece situaţia în care ne aflăm în Ucraina şi în general mentalitatea de azi e alta.
Reporter: Care este viaţa de zi cu zi a oamenilor, a concetăţenilor? Sunt produse în magazine, mă gândesc la produsele alimentare de bază?
Gheorghe Moiş: Parcă tot e normal. Parcă nu se simte că e război şi asta mai tare te doare. Când urmăreşti la televizor părţile acelea unde e război, nu-ţi vine a crede. Şi aici încărcate, încărcate sunt de toate. Oleacă mai pişcă de preţ, dar, totuşi, se poate trăi. Şi trăim şi rezistăm, însă satul e pustiu. Te îngrozeşte, parcă nu trăieşte în lumea aceea în care am cunoscut-o şi cu 10 ani urmă sau cu 20 în urmă. Nu-i pe faţa oamenilor nicio bucurie, nicio bunătate. Nu-s acei oameni, nu-s atât, atât de atrăgători faţă de tine. Parcă s-au schimbat radical şi /.../ care trăiesc aproape de frontieră cu România, mai tare te doare. Când vezi că nu vezi pe nimeni, niciun suflet de om. Însă, trăim, rezistăm, răbdăm şi sperăm că vine o zi în care s-a terminat şi pe uliţa noastră va fi sărbătoare. Toţi sunt duşi. Na, nu ştiu cum să spun. Şcoala mai merge, merge cu toate pornirile ei, se duce şi facem carte. Numai nu ştiu cum ar fi cu limba mai târziu. Simt şi aşa o greutate şi o apăsare pe suflet, pe inimă, că nu pot să exprimi nimănui asta.
