Pe urmele zimbrilor...

2012, anul în care zimbrul poate fi văzut din nou în pădurile care i-au fost adăpost şi ţinut pentru hrană în Moldova.

"Ultimul zimbru mai trăieşte-n munţi,
Blând ocrotit de-o zodie supremă,
Şi-aşteaptă semnul unei aspre nunţi
Ca sa revină şi să moară-n stemă”

– spune poetul de peste Prut, Argadie Suceveanu, într-una din creaţiile sale, intitulate întocmai, "Ultimul zimbru”.
.............
"Steaguri de nuntă puneti pe la porţi,
Trimiteţi veşti de-a lungul şi de-a latul
Că vine Zimbrul, înviat din morţi,
Ca să ne pască vina si păcatul”.

Dincolo de simbolistica şi de metafora autorului, dau versurilor de mai sus propriul înţeles, strigând în gura mare ca steagurile de nuntă să fie ridicate la porţi, iar veştile să circule de-a lungul şi de-a latul, pentru că Zimbrul, cu adevărat, a înviat din morţi.

Nu e cel de pe stema Moldovei, cum, greşit, se mai spune, acolo find o subspecie din familia acestor falnice animele, anume bourul, dispărut în urmă cu secole. Însuşi Dragoş, descălecătorul, a trecut munţii, cum spun legendele, spre a vâna un bour care, mai apoi a ajuns semn heraldic pe steagul ţinutului moldav şi, mai departe, până în zilele noastre, pe stema României de azi. Bourul e şi însemnul unei renumite emisiuni de mărci poştale, la mare preţ, intitulate "Cap de bour”, pusă în circulaţie la vremea Unirii Principatelor, semn că animalul în sine a reprezentat ceva cu totul aparte în arealul Moldovei. Păcat că azi e doar amintire.

Amintire era să ajungă şi zimbrul. Ultimele exemplare, se zice, ar fi dispărut, la noi, la jumatatea secolului al 17-lea, fiind consemnat chiar anul, 1762, pentru Moldova şi 1780 – 1790, pentru zona Maramureşului.

De reţinut 1762. Facem un salt peste timp, de exact 250 de ani. Ajungem la zi, în anul de graţie 2012, anul în care zimbrul poate fi văzut din nou în pădurile care i-au fost adăpost şi ţinut pentru hrană. Este în libertate.

Totul a fost posibil prin eforturile celor care au amenajat, în urmă cu ani, în Parcul Natural Vânători un ţarc pentru aclimatizarea şi readaptarea zimbrului la condiţiile specifice zonei. S-a început cu 5-6 exemplare, pentru ca în doar câţiva ani, numărul acestora să ajungă la 24. Aceasta datorită şi unui proiect cu finanţare europeană, destinat acestui scop: conservarea biodiversităţii şi reintroducerea zimbrului în ecosistemele Munţilor Carpaţi.

Primul pas al acestui scop a fost făcut pe data de 2 martie 2012. Atunci, primii cinci zimbrii, trei masculi şi două femele, au fost lasaţi în libertate, în pădurile din zona Cracăului. Li s-a amenajat în apropiera cabanei de la Pârâul Popii un mic ţarc pentru hrănirea primară, din care animelele puteau să iasă în orice moment. Aşa s-a şi întâmplat. Numai că, odată văzându-se în libertate, animalele nu au luat-o razna spre desişul pădurii, asa cum se credea. Dimpotrivă. Calmi, uimiţi poate doar de imaginile noi ale locului în care se vedeau obligaţi să respire, zimbrii s-au dovedit extrem de paşnici. Radiocolantele cu care era dotat fiecare exemplar aveau să confirme, în zilele următoare, "cuminţenia" lor. Tot radiocolantele permit specialiştilor să ştie în orice moment ce "fac” animalele, unde se deplasează şi cât anume, pe ce distanţă. Practic, zimbrii sunt monitorizaţi 24 de ore din 24.

Aflând de toate acestea, am luat-o şi eu pe urmele zimbrilor, după ce, în prealabil, am stat de vorbă cu domnul inginer Sebastian Cătănoiu, directorul Parcului Vânători. De la domnia sa am aflat multe, inclusiv despre alte "lansări” de zimbri... sub cerul liber”, care vor urma.

Drumul spre raiul zimbrilor aveam să-l fac de unul singur. Pe masură, însă ce înaintam, imediat ce am trecut de satul Magazia, luând-o spre Mitocul Bălan şi mai departe spre Cabana Chitele, m-am întovărăşit cu fel de fel de nume, care mai de care mai sfătos şi bun cunoscător al relaţiilor cu noile veţuitoare ale pădurii. Si cum eu credeam ca trebuie să intru prin hăţişuri spre a da de urma zimbrilor, nu mică mi-a fost mirarea auzind din gura oamenilor că zimbrii ar coborî chiar pe uliţele satului şi că s-ar retrage tăcuţi spre locul în care tocmai fuseseră sloboziţi. Acolo i-am şi văzut. I-am admirat pascând pe o coamă de deal. Erau trei la număr, doi aflându-se undeva, prin apropiere.

Când să-i fotografiez, am roşit. Acumulatorul aparatului era complet descărcat. Asta e. Dar mă declar mulţumit cu ceea ce mi-au spus oameni întâlniţi în cale, pe drumul spre zimbri. Poveşti frumoase, adevărate, rupte din viaţa lor plină de tihnă dusă la poale de munte şi de pădure.

Aşa ajung de reiau ceea ce spunea poetul:
"Steaguri de nuntă puneti pe la porţi,
Trimiteţi veşti de-a lungul şi de-a latul
Că vine Zimbrul, înviat din morţi,
Ca să ne pască vina şi păcatul”.