Un ONG câştigă în premieră la CEDO

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a condamnat România în dosarul Centrului de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu versus România.

O premieră, pentru că vorbim despre primul caz acceptat de CEDO, în care un ONG reclamă moartea unui tânăr cu dizabilităţi, aflat în grija statului.

Decizia Curţii creează un precedent care poate ajuta persoanele aflate în situaţia lui Valentin Câmpeanu.

Valentin Câmpeanu, un tânăr orfan de 19 ani, cu dizabilităţi intelectuale, infectat cu HIV, a decedat în condiţii suspecte în 2004 în Spitalul de Psihiatrie de maximă siguranţă de la Poiana Mare.

Despre hotărârea Curţii şi consecinţele acesteia vorbim astăzi, la "Apel matinal" cu Georgiana Pascu, manager de program, Centrul de Resurse Juridice.

Georgiana Pascu: Curtea Europeană vine şi arată că dreptul la viaţă a fost încălcat, printre altele şi ca urmare a faptului că autorităţile statului român au eşuat în a-i furniza, asigura, tratament adecvat în ceea ce priveşte starea lui de sănătate mintală, dar şi starea lui de sănătate fizică, pentru că Valentin Câmpeanu, fiind un copil abandonat la naştere, aflat în grija statului din anul 1985, în anul 1990 autorităţile statului constată că el a fost infectat cu virusul HIV.

Reporter: Pornim de la un caz concret, Curtea Europeană vine cu nişte recomandări pentru statul român, care pot fi aplicate la nivelul sistemului. Ce înseamnă pentru sistemul din România, pentru persoanele cu dizabilităţi, la ora actuală?

Georgiana Pascu: Curtea Europeană recomandă statului român ca pentru toate persoanele cu dizabilităţi mintale, aflate în situaţii asemănătoare cu cele care au fost constatate în cazul lui Valentin Câmpeanu, să asigure un acces efectiv la justiţie şi, în acelaşi timp, să asigure accesul efectiv la obţinerea de remedii şi la acces la un organism independent. Aceasta înseamnă că, printre altele, România ar trebui să-şi modifice prevederile Codului Penal în ceea ce priveşte punerea sub interdicţie a persoanelor cu dizabilităţi mintale şi lipsirea lor de capacitate, care, în acest moment, este una totală, ceea ce înseamnă că aceste persoane ajung să fie private de toate drepturile lor civile, politice, economice. Şi Curtea cere României să pună în aplicare prevederile Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de România în anul 2010, care cere ca pentru a asigura accesul la justiţie efectiv al persoanelor cu dizabilităţi, în locul tutelei totale, să asigure accesul la servicii de suport în luarea deciziilor.

Reporter: Şi acceptă că un ONG poate reprezenta, în cazuri excepţionale, o persoană aflată în această situaţie?

Georgiana Pascu: De fapt, aceasta cred că una din cele mai importante decizii în lumea drepturilor omului până la acest moment, pentru că deschide calea şi altor ONG-uri, să se adreseze în numele unor victime cu dizabilităţi mintale. La acest moment, în România, sunt aproximativ 17.000 de persoane cu dizabilităţi închise în instituţii ale statului şi mai sunt aproximativ 10.000 de copii cu dizabilităţi închişi în instituţiile de protecţie ale copilului. Pe rolul Curţii, pentru România, mai stă încă un caz care este tot al Centrului de Resurse Juridice, alte cazuri nu ştim să existe, se numeşte "Malacu şi alţii împotriva României". Malacu este una dintre persoanele care a decedat în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, însă acestea au fost persoane care au fost instituţionalizate pe o perioadă mai lungă de timp, care la momentul la care Centrul de Resurse Juridice a ajuns în Poiana Mare, erau deja decedate, spre deosebire de Valentin Câmpeanu, pe care eu l-am văzut cu câteva ore înainte să moară.

Reporter: Care e situaţia acum, la Poiana Mare, după 10 ani?

Georgiana Pascu: După 10 ani, Poiana Mare este încă un mare spital, cu peste 500 de paturi, cu toate că în nenumărate rânduri, organisme internaţionale ale Consiliului Europei sau Comitetul European pentru Prevenirea Torturii sau raportorul ONU privind dreptul la sănătate au solicitat închiderea acestui spital, pe motiv că este în mijlocul unui câmp, este la o distanţă foarte mare de Craiova şi că nu există personal de specialitate care să lucreze acolo. Prin urmare, există în continuare un număr mare de pacienţi internaţi la Poiana Mare şi cei care au condus spitalul la acel moment şi care l-au avut în grijă pe Valentin Câmpeanu, închis într-un depozit de mobilă, lucrează încă în acest spital.