Mi-e dragă România pentru cimiliturile din copilărie

Mi-e dragă România pentru cimiliturile din copilărie.

Cimilitura sau ghicitoarea este un joc foarte vechi, atât de vechi, încât oamenii mari nu s-au dumirit încă asupra epocii când aceasta a apărut.

Bunicul meu rezolva foarte ușor orice cimilitură spunând că ghicitori sunt de când omul. În nopțile lungi de iarnă, pentru ca șezătorile să fie lipsite de monotonie, oamenii obișnuiau să petreacă vremea cu cântări și veselie iar ca variație își încercau imaginația cu câte o cimilitură – creație populară, uneori în versuri, cu caracter alegoric și metaforic, care cere identificarea unui obiect sau a unei ființe.

Nu-i mare, dar capăt n-are (oul). Dacă s-ar scula-n picioare, ar ajunge pân’ la soare (drumul). Ce e dulce și mai dulce și pe taler nu-l poți duce ?

(somnul) Ce e mic și mititel și umblă cu funia dupa el?

(păianjenul) Câmpul alb, oile negre, cin’ le vede, nu le crede, cin’ le paște, le cunoaște (scrisul). Ștergar vărgat, pe culme aruncat (curcubeul).

Arde și nu scoate fum (soarele). Cine are urechi și nu poate auzi? (acul) Cine e cel mai iute din lume? (gândul) Cine nu-și vede casa de departe? (melcul)

Ce viețuitoare umblă dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei? (omul) Două umblă, două stau, două tot pagubă fac (luna și stelele, cerul și pământul, apa și focul).

Audio: Mi-e dragă România pentru cimiliturile din copilărie.