O vorbă bună - Deasupra instinctului

Omul este între vietăţi singurul care poate să iasă din captivitatea instinctelor şi a reciprocităţii. Toate animalele acţionează şi reacţionează instinctual.

Când un câine îţi arată un soi de afecţiune, n-o face pentru că ţine la tine, ci pentru că tu eşti cel care-i dai de mâncare.

Omul poate şi el să reacţioneze instinctual, dar este totuşi capabil să depăşească reciprocitatea în relaţiile cu ceilalţi. Doar aşa se explică cum cineva poate să răspundă la rău cu bine, la jignire cu o vorbă bună, la ură cu iubire.

Omul este liber, are ceva din ceea ce este Dumnezeu în mod absolut, şi de aceea, poate să-şi controleze instinctele.

Se spune că un om a vrut să salveze un pui de pisică dintr-o groapă în care căzuse. S-a aplecat şi cu mâna a încercat să apuce pisoiul şi să-l tragă afară.

Animalul, speriat, şi-a scos ghearele şi a zgâriat mâna salvatoare. Omul n-a renunţat. A încercat din nou. Pisoiul a reacţionat la fel.

Un trecător, văzând ce se întâmplă, l-a întrebat nedumerit pe omul aplecat deasupra gropii: „De ce insişti să ajuţi o pisică care te zgârie?”.

Omul, reuşind până la urmă să apuce micul animal de după ceafă şi să-l scoată afară, a răspuns: “Pe pisică, instinctul de animal a făcut-o să mă rănească, dar eu sunt om şi aleg să fac un bine chiar dacă sunt rănit.”

Poţi descărca varianta audio a rubricii O vorbă bună difuzată în programele Matinal şi Obiectiv România aici.