Supa de linte - noian de desfătări

Particulele vieţii care o alcătuiesc sunt programate să dăruiască trupurilor muncite şi vlăguite tăria de care au nevoie, celor sănătoase, saţul bineplăcut, iar spiritului, o dulce tihnă.

Supa de linte, a cărei patrie pare a fi Răsăritul mediteranean, apare pe frescele din vremea celui mai mare faraon al tuturor timpurilor, Ramses al II-lea, fratele virteg al lui Moise.

Despre ea citim şi în Biblie – căutaţi episodul din Geneză cu blidul de linte şi fiii lui Isaac. O găsim şi în scrierile asierienilor, care o cultivau în faimoasele grădini suspendate ale Semiramidei, regina Babilonului.

În ce-i priveşte pe greci şi romani, lintea era o mâncare de toate zilele. Ca şi la noi, mai ales în zilele de post, până acum o vreme.

De altfel, linte vine din latinescul lens, lentis.

Supa, sau crema de linte dacă o doriţi mai groasă, fie ea linte verde, cafenie, maro, roşie sau portocalie e o supă a vieţii.

Se pregăteşte întocmai ca fasolea.

O înmuiaţi seara în apă fierbinte şi multă. Dimineaţa îi daţi drumul în apa care clocoteşte pe foc, cu 2 frunze de dafin, eventual cu ceapă, morcov şi ţelină rasă, şi o lăsaţi 5 minute, după care îi daţi un răgaz de o jumătate de oră să-i tihnească.

Apoi o mixaţi. E de-a dreptul dezmierdătoare, parfumată cu hell, ghimbir sau piper, sau doar cu leuştean, mărar, pătrunjel, leurdă sau untişor proaspăt. Şi cu usturoi !

O puteţi savura cu salată de praz crud, verdeţuri şi pastă de susan.

Numele-i? Noian de desfătări.