„Epitaful economiei românești”

Multe întrebări şi puţine răspunsuri. Sau puţine răspunsuri clare, răspicate atunci când este studiată perioada istorică de la confluenţa a două regimuri politice diferite.

E vorba, desigur de 1989 şi 1990. Când românii s-au despărţit de un regim totalitar de stânga şi au îmbrăţişat sistemul democratic cu propulsia sa, capitalismul.

Ca la orice schimbare de regim politic din mers sau pe viu, erorile sunt frecvente şi prea puţin recunoscute. Iniţial negate vehement, apoi odată cu trecerea timpului acceptate şi parţial justificate.

România a fost prima ţară în care a fost experimentată revoluţia în direct cu ajutorul televiziunii. Mai târziu, tot România a fost ţara în care trecerea de la socialism la capitalism s-a făcut într-o manieră originală. Prin post-perestroika direct în capitalism sălbatic. O agresivitate relativ asemănătoare a încercat-o şi Polonia prin reformele lui Leszek Balcerowicz, numite „terapia de şoc”.

Deosebirea constă în faptul că Polonia a reuşit conservarea unui important patrimoniu industrial şi economic, pe când România a trăit o nouă epocă a dezindustrializării forţate.

Aşa cum în 1945 la Conferinţa naţională a PCR, liderii săi cu funcţii guvernamentale puneau în aplicare modelul economic sovietic de extracţie bolşevică – industrializate forţată, după 1990 a urmat reversul acesteia.

Un complex de măsuri şi decizii care au retrogradat România din rândul statelor cu economie în curs de dezvoltare, către pauperizarea populaţiei şi prăbuşirea produscţiei industriale.

Regretatul prof. univ. dr. Constantin Ciutacu, fost director al Institutului Naţional de Cercetări Economice şi fost secretar de stat oferea câteva răspunsuri în presa anului 2015 despre locul pe care l-a ocupat România în economia globală:

„ În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane.

Avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania.

Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii.

România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone.

Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi [anul 2015, .n.r. ] doar 3 milioane.

Producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii, azi, pro­duce pe jumătate.

Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi, cât producem în prezent.

Ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, în 1980; nici unul azi. 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit).

Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an, în 1984; azi, nici unul.

Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani).

În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una.

Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de "fier vechi", "de­şe­uri" de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro !

Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro !

Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că !”

Involuţia economică a României a continuat. Încă de la 1 noiembrie 1990, guvernul în funcţie a proclamat liberalizarea preţurilor, urmarea fiind explozia costului vieţii şi apariţia inflaţiei

Tot în anul 1990, formula de participare financiară a angajaţilor la bunăstarea întreprinderii la care lucrau denumită de vechiul regim „părţi sociale”, în sine o privatizare în care muncitorii erau şi acţionari a fost abolită, guvernul restituind sume de bani care erau tot ale celor păgubiţi.

Privatizarea de masă sau operaţiunea de formare a capitalului a inclus iniţial 30 la sută din acţiuni puse în vânzare către toată populaţia României cu promisiunea că vor mai urma şi alte sesiuni de licitaţie până la plafonul de 70 la sută, ceea ce nu a mai avut loc de atunci.

Proprietatea asupra terenurilor agricole a fost transferată de la stat la foştii deţinători, scăzând preţul per hectar arabil şi producând convulsii sociale, sărăcirea ţăranilor, dar şi falimentarea formelor asociate de producţie sau a cunoscutelor CAP-uri. În fostele ţări socialiste, acestea s-au transformat în unităţi private de producţie, fără a duce la fărâmiţarea exploataţiilor agricole.

Întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat) a fost dezintegrat şi lichidat.

Sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.) a trecut prin mari şocuri care i-au redus drastic producţia.

Majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune nu mai există.

Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări.

Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc.

A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin credite achitate către Banca Mondială.

Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).

Poate că cea mai mare eroare în care persistăm în opinia invitatului nostru este lipsa unui proiect de ţară pentru România. Regimul anterior a avut un proiect de ţară în termenii săi specifici planificării centralizate, după anul 1990 a existat o schiţă de trecere de la economia planificată la cea de piaţă care nu a fost dezvoltată şi pusă în practică, iar din 1991 şi până astăzi nici o guvernare nu a reuşit să ajungă la un consens, adoptare şi punere în aplicare a unei idei de dezvoltare pe termen lung a României.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 24 mai 2021

AUDIO: convorbirea în extenso cu invitatul nostru, dl. prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Mariana Băjenaru şi Valentin Ciobanu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro