"Dezgheţul" relaţiilor bilaterale româno - germane

Diplomaţia românească a dovedit mult curaj, tărie de caracter când a pornit la normalizarea relaţiilor cu statele din vestul Europei.

După clarificarea regimului despăgubirilor acumulate prin actul naţionalizării proprietăţilor străine din 1948, în funcţie şi de evoluţia “Războiului Rece”, situaţia din interiorul blocului sovietic - apariţia tezei moscovite a lui N.S. Hruşciov că statele comuniste au dreptul la propria alegere a căii de dezvoltare de urmat ( un refren des utilizat, însă toxic, propagandistic, fiindcă intenţia era de camuflare a deciziei sovietice ca unică tehnică de comunicare cu sateliţii săi) - România se îndreaptă către o politică de industrializare a ţării, în paralel cu refacerea ţintelor economice din perioada interbelică.

Tehnologia de vârf se găsea la statele de dincolo de Cortina de Fier. Contactele oficiale cu americanii, apoi cu Parisul şi Londra au completat lista statelor cu care România dorea să facă afaceri.

Nu e mai puţin adevărat că şi Vestul dorea să penetreze izolarea Estului prin contacte economice şi apoi politice cu ţările ce s-ar fi înscris într-o agendă atent studiată.

Pana la stabilirea relaţiilor la nivel de ambasadă, efortul continuu de ambele părţi a luat ceva ani de negocieri şi tratative, prim ministrul Ion Gheorghe Maurer având o contribuţie deosebită, alături de Corneliu Mănescu, ministru de externe, dar şi de Alexandru Bârlădeanu sau Gheorghe Gaston Marin.

Eforturile regimului Dej au fost continuate de succesorul său, Ceauşescu cu şi mai multă stăruinţă.

Aici e de observat că în timp ce politica internă continua să aparţină registrului de conservare şi supraveghere a puterii, în 1958-1958 a urmat al doilea val de arestări politice, politica externă se bucura din partea liderilor regimului de o mare flexibilitate şi grade de libertate.

Normalizarea relaţiilor bilaterale româno - vest-germane a fost iniţiată de Bonn şi condusă de reprezentanţele comerciale ale celor două ţări. Vârf de lance a fost reprezentantul concernului Krupp.

Acordurile comerciale, economice şi culturale au întărit convingerea ambilor parteneri că o dezvoltare firească pentru schimburi era aducerea relaţiei politice la acelaşi nivel.

La 31 ianuarie 1967 se semnează documentul pentru ridicarea reprezentării fiecăruia la nivel de ambasadă.

România a devenit astfel a doua ţară după URSS care avea o legătură directă cu Germania federală. Cu Germania Răsăriteană, România conform uzanţelor blocului sovietic încheiase legături încă din anul 1949 odată cu recunoaşterea acesteia ca stat egal.

Berlinul a făcut mare tapaj de această schimbare majoră de tratament al Bucureştiului, pe care a denunţat-o până în 1989.

Nici celelalte state “frăţeşti” nu au aplaudat România, ci dimpotrivă au încercat cu toate mijloacele şi pe toate căile să boicoteze această îndrăzneală nemaipomenită.

Agricultura, autocamioanele, industria siderurgică, petrochimia au fost câteva dintre destinaţiile colaborării economice româno- vest-germane.

Deschiderea pe care a oferit-o Germania federală, României către instituţiile de credit internaţional a fost deasemenea salutară pentru efortul financiar uriaş de dezvoltare a ţării.

Consideraţiile invitaţilor bazate pe izvoare scrise şi cercetare profesională le puteţi consulta cu ajutorul fişierului sonor alăturat.

Contribuţii editoriale : prof. univ. dr. Vasile Puşcaş de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj despre relaţiile bilaterale şi poziţia RDG faţă de noua orientare politică externă a României. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 3 octombrie 2011

Consultant ştiinţific : drd. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare la adresa : www.romania-actualitati.ro