Arsenal militar al Evului Mediu românesc

Într-o statistică aleatorie, printre cele mai performante arme ale Evului mediu regăsim : arbaleta, buzduganul, halebarda, bombarda, tunul dintre armele de atac, iar armura integrală sau părţi din suprafaţa protejată a corpului luptătorului, cum ar fi cămaşa cu zale, coiful, casca, cotiere, genunchiere dintre mijloacele de apărare.

În general mânuirea acestor arme albe presupunea o bună condiţie fizică, un antrenament intens din partea combatantului, ce consta în forţă, precizie şi desigur curaj.

Spadele pentru două mâini ajungeau să cântărească până la 6 kilograme, însă nici celelalte arme albe nu erau uşor de mânuit. Armura integrală a cavalerului depăşea uneori 30 de kilograme, urcarea pe cal nu se putea face decât cu ajutorul unui scripete. Calul la rândul său beneficia de o armură pentru a nu fi lesne ucis.

AUDIO: emisiunea „Istorica, ediţia din 18 august 2014:

Ca mijloace ofensive de distrugere mai putem aminti catapulta din categoria armamentului greu mobil - faţă de arbaletă şi halebardă care se înscriau în armament portabil - cu contragreutate sau trebuchet fiind folosită de pe la anul 1000.

O transformare uimitoare este produsă de apariţia archebuzei.

În timpul asediului Arrasului ( 1477) a fost folosită archebuza, care lansa proiectile cu ajutorul unei încărcături de praf de puşcă aprinsă cu un fitil. Era o armă destul de grea, pentru manevrarea căreia era nevoie de doi bărbaţi; pentru a trage, era sprijinită pe o furcă înfiptă în pământ. Se putea trage un foc la interval de două până la cinci minute, la distanţa de 100-200 m.

Catapultele mari puteau arunca proiectile de până la 140 de kilograme în interiorul fortificaţiilor inamice. Greutăţi mai mici puteau fi folosite şi pentru obuziere, ambele arme beneficiau de o arucare cu traiectorie curbilinie. În dese rânduri, agresorii foloseau ca încărcătură pentru catapultă, cadavre de oameni şi animale aflate în putrefacţie sau infestate cu virusul ciumei

Tunul, piesă de artilerie grea a apărut în secolul al XIV-lea şi folosea ca proiectile piatra, mai târziu au fost dotate şi cu proiectile cu încărcătură explozivă - pulbere. Tunul avea dimensiuni variabile, încărcarea se făcea prin faţă şi nu pe la chiulasă, lovitura având o traiectorie liniară, perpendiculară cu ţinta căutată. În general, tunul a fost folosit ca o armă de distrugere a cetăţilor, oraşelor fortificate. Exemplul cel mai cunoscut este ilustrat de asediul asupra Constantinopolului, în anul 1453, când otomanii au folosit tunuri de mare calibru.

O altă armă portabilă îndelung folosită a fost arcul cu săgeţi - aici moldovenii şi muntenii s-au dovedit foarte pricepuţi - confruntarea de la Posada între oastea lui Neagoe Basarab şi a regelui ungar Robert de Anjou a fost tranşată cu ajutorul acestei arme. Cele mai performante arcuri au fost arcurile engleze, în Ţările Române, răspândit a fost arcul scurt de provenienţă tătară.

Oştile moldoveană şi munteană se compuneau din două părţi: oastea domnului ( domnitorul şi suita, boieri) şi oastea cea mare formată din ţărani liberi. Fiecare avea armamentul său, cu precizarea că mijloacele de protecţie individuală au fost mai bine conturate la oastea domnitorului, procurarea şi întreţinerea făcându-se pe spezele deţinătorului. După cum a precizat şi invitatul ediţiei, volumul insufucuent de arme şi armament a fost o constantă a oştirilor moldo-valahe în timpul Evului Mediu.

Armele de foc au fost diferite, însă progresul tehnologic a fost redus, în epoca medievală, alături de acestea au fost folosite în continuare şi armele albe, uşoare, de corp precum sabia şi pumnalul, către sfârşitul perioadei.

În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar şi mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul şi devine mult mai uşoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza şi precizia tirului sunt folosite gloanţe puţin mai groase decât gura de foc, îndesate pe ţeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operaţie, apar arme cu ţeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.*

Puşca apare în Franţa, pe la 1630. Se încarcă pe ţeavă, are o plăcuţă de silex şi trage un foc la două minute. În 1703, Vauban îi adaugă baioneta şi folosirea ei se generalizează.

O altă armă de foc individuală, de mare importanţă, a fost pistolul. Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.

Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”

Şi în Moldova şi Ţara Românească se fabricau arme albe, în special, iar în Transolvania, armele de foc aveau o mare preţuire, ajungându-se la performanţe deosebite ale făurarilor în privinţa execuţiei şi calităţii acestora. Braşov şi Sibiu au fost centre respectabile de producere a armamentului. Vlad dracul, domnitor al Ţării Româneşti şi-a asigurat mare parte din arsenalul oştilor sale prin cumpărarea armelor de la Braşov. Armamentul folosit în Ţările Române nu se deosebea cu nimic de cel folosit de armatele apusene, nu se poate vorbi de un decalaj tehnologic, ci doar de cantitate, care era net superioară celor din urmă.

Revolu’ia armelor militare şi de foc a fost produsă de introducerea mecanismului cu percuţie, aceasta făcându-se însă mult mai târziu, în secolul al XIX-lea şi într-o altă perioadă istorică.

*cf. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-armelor-foc-individuale

Contribuţii editoriale : d-na dr. Raluca Teodorescu, şef secţie Muzeul de istorie din cadrul Complexului Brukenthal din Sibiu despre arsenalul militar din burgul de pe Cibin. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/Podcast/istorica/4

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi de la adresa: www.romania-actualitati.ro