Interviu cu fostul preşedinte Ion Iliescu

"Euroatlantica" 9 aprilie
Realizator: Radu Dobriţoiu
6 ani de la integrarea în NATO - interviul cu preşedintele Ion Iliescu

Bun găsit, vă spune Radu Dobriţoiu, la o nouă ediţie a emisiunii "Euroatlantica"! În urmă cu şase ani, la începutul lunii aprilie, drapelul României era arborat la sediul NATO. Din păcate, prea puţin amintit, în ultima perioadă, acest moment important din istoria recentă a României. Integrarea în Alianţă nu s-a făcut, însă, uşor.

A fost nevoie de eforturi diplomatice şi mai ales de contribuţia Armatei României, la misiunile NATO din Kosovo şi Afganistan. Integrarea, în Alianţa Nord-Atlantică, a ţării noastre, s-a realizat în timpul mandatului preşedintelui Ion Iliescu, invitatul special al acestei ediţii.

Menţionez că emisiunea a fost înregistrată la biroul domnului preşedinte Ion Iliescu, unde, eu şi colegul meu, Nicu Popescu, am fost primiţi, în această dimineaţă. Aşadar, şase ani de alianţă, eforturi, progrese, realizări, momentul Madrid, apoi invitaţie anunţată la Praga, implicarea Armatei României în misiuni din ce în ce mai complexe, unde militarii români şi-au dovedit valoarea.

La şase ani de la integrare, România este în prezent frontiera de Est a Alianţei, şi va găzdui elemente ale sistemului american antirachetă, instalaţii defensive, ce vor oferi protecţie şi aliaţilor noştri din Europa Occidentală. Domnule preşedinte Ion Iliescu, aţi condus eforturile de integrare în NATO, atunci. Ce ne puteţi spune despre demersurile diplomatice, dar, mai ales, de cele militare din perioada premergătoare lunii aprilie 2004?

Ion Iliescu: La început, a fost chiar în 1990, în iunie. Am avut o primă reunine, la care participam în calitate de şef al statului, la Moscova, la Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, în care s-a ridicat direct problema desfiinţării tratatului de la Varşovia. Gorbaciov n-a prea cuplat cu plăcere, la această idee, dar, toţi cei prezenţi au ridicat această problemă.

Un an după aceea, la Praga, în iunie '91, a avut loc reuniunea ultimă de consemnare a desfiinţării tratatului, s-a semnat un document de încetare a acestei alianţe militare. Atunci Gorbaciov n-a participat. A participat Ianaev. Cel care peste două luni vroia să dea lovitură de stat să-l înlăture pe Gorbaciov. Imediat, în aceeaşi ani, am stabilit contacte cu NATO.

A avut două vizite Wörner în România. Cu prima ocazie a inaugurat Casa NATO în casa lui Ceauşescu şi a fost o reuniune cu simbol în casa respectivă; în anul următor, deja erau avansate contactele noastre şi a fost la Casa Armatei o întălnire cu el. Şi, deci, am început negocierile noastre, pentru a stabili nişte contacte cu NATO şi, după aceea, la iniţiativa americană privind parteneriatul pentru pace, în '93, România era prima ţară care aspira la integrare în NATO, care a semnat parteneriatul pentru pace. Astea au fost premizele.

Apoi, am început să negociem despre perspectivele apropierii noastre, şi începuseră discuţiile pentru cei trei. Primii primiţi în NATO - Polonia, Cehia şi Ungaria. Am fost, în '95, într-o vizită, în Statele Unite; era şi Puiu Paşcu, cu mine, şi am făcut o vizită la Rand Corporation, în care, vreo două ore am discutat despre această problemă, a perspectivei primirii a trei ţări din zonă, şi noi am deschis discuţia, "de ce numai trei?" de ce nu şi România.

Şi toată pledoaria lor se referea la probleme financiare, care sunt costurile acestei lărgiri, primirii celor trei, costuri pentru ei, pentru ţările respective, costuri pentru NATO, şi aşa mai departe. Şi am zis: "fiţi oameni serioşi! Într-o problemă ca aceasta, nu chestiile financiare contează". Mi-am dat seama, de atunci, din '95, că deja jocurile sunt predeterminate şi că nu este nicio şansă, pentru România, ca să intre în acest prim val, al lărgirii NATO.

De ce spun asta? Pentru că s-a schimbat guvernarea, a avut loc alteranţa la putere şi . i-am şi spus preşedinteluui Constantinescu să nu-şi facă iluzii, îi dau în scris că, la Madrid, România nu va fi primită. Şi n-a fost primită, în ciuda unor promisiuni şi, mă rog, Jacques Chirac a făcut câteva demersuri şi asta îl încântase pe preşedintele Constantinescu, dar jocurile erau predeterminate.

Deci, a fost un proces care a necesitat multe eforturi de ambele părţi, şi din partea NATO şi din partea noastră, de aceea, propriu-zis momentul decisiv a urmat după anul 2000 şi/.../ de la Praga, din 2002, când s-a consemnat primirea noastră, deci noul val de lărgire a NATO, s-a consemnat decizia politică, după care a şi urmat vizita lui Bush la Bucureşti, care a consemant tocmai susţinerea acestei decizii politice, inclusiv de Statele Unite sau în primul rând de Statele Unite şi de fapt a marcat momentul politic ceea ce s-a petrecut peste doi ani de zile. La Istambul nu era decât o oficializare formală a decizii luate în 2002.

Deci, eu cred că, pentru noi, toată această istorie, eforturile, cu cele două obiective strategice mari, de integrare în NATO şi integrare în Uniunea Europeană, a marcat esenţa desfăşurării vieţii politice, în ciuda confruntărilor şi adversităţilor, pe care, mă rog, confruntarea politică democratică le-a generat. Dar, am realizat, pe această bază, o platformă comună, de coagulare a unei acţiuni unitare, unite, a tuturor forţelor politice, şi Snagovul arată expresia acesteia...

Se spunea de spiritul de la Snagov, şi decisiv a fost mai ales dialogul cu domnul Coposu, pentru că, din opoziţia de-atunci, era forţa cea mai reprezentativă şi omul cel mai rigid şi dur, din acest punct de vedere, dar, totuşi, om înţelept, cu înţelepciunea vieţii, cu înţelepciunea experienţei politice, şi-a dat seama ce semnificaţie are acest moment şi, în ciuda faptului că păstra o anumită reţinere faţă de Iliescu, şi că Iliescu o să câştige politic, din treaba aceasta, a şi spus-o colaboratorilor săi. Însă, omul s-a aplecat cu atenţie, la această solicitare a mea, ca să aveam, de astă dată, în colectivul de elaborare a strategiei, şi reprezentanţii partidelor politice - erau 14 partide.

Şi, decizia domnului Coposu a fost decisivă, ca toate cele 14 partide să fie prezente. NATO şi Uniunea Europeană ne-a creat o platformă, dincolo de confruntări politice, de acţiune unită, a tuturor forţelor politice şi, în ciuda adversităţilor, să ne prezentăm în lume, pe arena internaţională, cu poziţii comune, ale tuturor, pe marile probleme care privesc România.

Din păcate, am încheiat ambele procese, intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană, dar am ştiut să găsim o platformă comună de acţiune; acum nu există dialog politic, nu mai sunt iniţiative, care să unească forţele politice, în jurul unor programe naţionale, în interesul ţării.

Realizator: Acum, atât la nivelul Alianţei Nord-Atlantice, cât şi la nivelul Uniunii Europene, se gândesc, se elaborează strategiile pentru viitor. Se discută intens despre noul concept strategic al NATO. Care ar fi, în opinia dvs, principalele elemente, de care trebuie să se ţină cont, având în vedere experienţa parcursă în ultimile decenii?

Ion Iliescu: Pe de o parte, există această conştiinţă, a necesităţii păstrării, menţinerii şi valorificării acestor legături tradiţionale euro-atlantice, adică Europa- SUA.

A doua componentă este strategia vizavi de Rusia, pentru că au rămas, din păcate, unele sechele de adversităţi, de suspiciuni reciproce. Noi am pierdut un partener potenţial important, Rusia, fosta Uniune Sovietică. Am avut de suferit /.../ că s-a prăbuşit, pe de o parte, industria românească, economia românească, dar ne-am pierdut şi parteneri tradiţionali, fără să valorificăm eficient, chiar şi partenerii noi - că tot vorbeam de oportunităţile din Uniunea Europeană, pe care nu ştim să le folosim.

Dar, faţă de Rusia a fost şi o atitudine primitivă. Una este să-ţi păstrezi verticalitatea şi /.../ fiecare o face, dar, uitaţi-vă şi la polonezi! Au şi ei o istorie, mai complicată decât a noastră, în relaţiile cu Rusia. Uitaţi-vă şi la unguri! Au avut, vorba aia, intervenţia ruşilor, în '56 - ei, relaţiile comerciale cu Rusia le-au cultivat. Şi mă uitam la relaţiile, la balanţele comerciale ale Ungariei, la balanţele lor favorabile, Ungaria o ţară mai mică ca noi, iar noi nu folosim piaţa rusă, avem o balanţă comercială nefavorabilă, pentru că suntem obligaţi să importăm gaze de la ei, deci relaţia cu Rusia este proastă din acest punct de vedere.

De aceea trebuie şi noi să ne dezvoltăm puţin gândirea şi să ne aliniem măcar la nivelul de abordare a problemelor de către Uniunea Europeană. Uniunea Europeană tratează Rusia cu toată deschiderea, pentru că sunt interesaţi, e totuşi o ţară cu resurse naturale importante, mai ales gaze. Iar Germania, nu mai vorbesc, ce strategie au din acest punct de vedere cu Rusia. Adică sunt încă sechele ale unor prejudecăţi care nu îşi au locul şi rostul. Trebuie să ne ştim să ne apărăm interesele naţionale, cu înţelepciune, nu cu viziuni depăşite.

Realizator: Şi, revenind la principalele elemente ale pilonilor strategiei de viitor, la nivelul Alianţei?

Ion Iliescu: NATO este în proces de regândire a acestor chestiuni, şi raporturile Uniunii Europene cu NATO formează obiectul unor preocupări, unor discuţii. Trebuie să fim cuplaţi la toate aceste dezbateri, atât în interiorul NATO, cât în interiorul Uniunii Europene; deci, nu ca factor extern, trebuie să discutăm acest lucru, ci ca factor intern, ca membri activi ai celor două structuri, în care suntem membri cu drepturi depline.

Realizator: Nu putem vorbi de aceşti 6 ani, de la integrarea în NATO, fără a aduce aminte de relaţia dintre România şi SUA. Domnule preşedinte Ion Iliescu, cum puteţi caracteriza acest parteneriat?

Ion Iliescu: Pentru mine, a devenit o chetiune strategică, de primă importanţă, după Revoluţia din decembrie, şi îmi amintesc, spre exemplu, a fost un moment delicat, pentru noi, evenimentul care s-a petrecut în martie, la Târgu Mureş, şi o anumită acţiune nesăbuită, a unor forţe extremiste.

Atunci, îmi amintesc tocmai momentul că Statele Unite au avut o apreciere pozitivă, în legătură cu modul în care autorităţile române au tratat, cu responsabilitate, acel moment, şi n-au permis ca să se escaladeze evenimentele, care, şi aşa, au fost cu o mare încărcătură şi au lăsat urme adânci, dar am reuşit să păstrăm, totuşi, echilibrul.

Realizator: Cum puteţi caracteriza acest parteneriat special, cu Statele Unite, după ce ne-am integrat în NATO?

Ion Iliescu: A rămas o constantă de politică externă, care, cred, este benefică şi este necesară. Toată lumea... E, totuşi, prima mare putere a lumii, şi nu poţi să ignori acest lucru, şi rolul pe care îl joacă în politica internaţională, în viaţa economică internaţională.

Europa, în asmablu, acordă, relaţiilor cu Statele Unite, nu întâmplător, o atenţie deosebită. Deci, eu consider că este o componentă foarte importantă. Îmi amintesc bătălia pentru Clauza naţiunii celei mai favorizate, pentru crearea unui climat favorabil dezvoltării relaţiilor noastre economice, şi ce eforturi s-au depus atunci.

Şi, atunci, pentru prima dată, comunitatea noastră, de români, din America, a acţionat sudat. Prezenţa preşedintelui Bush, în 2002, la Bucureşti, a fost un semnal semnificativ, din acest punct de vedere şi, inclusiv, în dezvoltarea relaţiilor economice, care a cunoscut o ascensiune semnificativă. Deci, este o relaţie, pe care trebuie să o tratăm cu toată atenţia.

Realizator: Se poate face o paralelă între aderarea la NATO, parteneriatul special cu Statele Unite şi sistemul defensiv, acest sistem antirachetă, care va avea elemente aplasate pe teritoriul României?

Ion Iliescu: Asta e o chestie mai delicată. Să vedem cum va evolua în timp, pentru că a creat suspiciuni şi adversităţi internaţionale şi neînţelegeri din partea Rusiei. Am văzut, cu câtă delicateţe, această chestiune a fost abordată şi de către Polonia şi Cehoslovacia. Şi reconsiderarea acestor chestiuni s-a impus.

Nu ştiu cum vor evolua lucrurile în anii ce vin. Eu nu dau atâta de mare importanţă acestor scuturi, care, nu ştiu ce pot să rezolve pentru România, pentru securitate. Important este climatul politic, folosirea armelor strategice, folosirea armelor nucleare, în zilele noastre.

Vedeţi, a avut loc noua reuniune şi semnarea acordului START 2, între Statele Unite şi Rusia. Marchează tocmai o altă viziune, o altă deschidere, o altă gândire strategică, în legătură cu aceste aspecte ale relaţiilor internaţionale şi, probabil că, şi noi va trebui să cuplăm la această viziune nouă, care accentuează nu atât pe factorii de descurajare reciprocă, ci de conlucrare reciprocă, pentru stabilitate internaţională.

Nicu Popescu: Domnule preşedinte, aţi fost comandatul armatei, ca şef al statului, aţi condus Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Cum aţi perceput dumneavoastră cuplarea factorului militar român, la aceste acţiuni politice, de integrare în structurile europene şi euroatlantice?

Ion Iliescu: NATO este alianţă politică militară. Şi în evoluţia din ultimii ani componenta politică a căpătat chiar mai multă prevalenţă decât în trecut. Dar evoluţia politico-militară în care factorul militar a jucat şi joacă un rol important.

Şi pentru noi /.../ cu Statele Unite în procesul de integrare NATO a contat foarte mult şi relaţia directă pe linie militară între noi şi Statele Unite şi instruirea multor cadre militare de comandă şi din structuri componente în Statele Unite a contat foarte mult în tot acest proces şi în susţinerea de către Statele Unite a integrării noastre în NATO ca şi apoi în comandamentele de la Bruxelles şi de la /.../ din Belgia, unde este comandamentul european al NATO.

Adică relaţia asta a contat foarte mult, inlcusiv pentru formarea oamenilor noştri şi colaborarea între cadrele militare de specialitate şi formarea oamenilor noştri din comanda de la Statul Major, de la Academia Militară şi colaborare cu specialişti americani a fost benefică pentru modernizarea viziunii concepţiei şi procesului de pregătire a militarilor noştri ca să fim compatibili ca parteneri în acest domeniu. Şi, apoi, în strucutrile NATO de la Bruxelles.

Realizator: V-aţi referit la armată. Cât de importantă, credeţi că a fost participarea României la misiunea din Afganistan? Şi să ne referim şi la misiunea din Kosovo.

Ion Iliescu: A fost importantă, tocmai pentru a arăta, pe de o parte, integrarea noastră în aceste structuri şi capacitatea României, de a fi un partener real.

Eu cred că ea a fost foarte apreciată prezenţa noastră în spaţiul fost iugoslav şi mai ales în Kosovo. Sigur, în ceea ce priveşte Afganistanul şi Irakul, asta presupunea un efort mai mare.

El a fost important, tocmai pentru a dezvolta acest parteneriat, de facto, cu aliaţii noştri, şi americani, şi ceilalţi, care participau la aceste acţiuni, importante pentru formarea militarilor noştri, că, totuşi, pe câmpuri de luptă, în conlucrarea activă, cu alte armate, este exerciţiul practic, al învăţării lecţiei modernizării armatei.

Sigur că aceasta presupune eforturi şi financiare, şi materiale, dar pentru noi, ca practică a dezvoltării conlucrării, cooperării, parteneriatului au fost prezenţe utile şi argumente în favorea ţării noastre.

Nicu Popescu: Domnule preşedinte, întâmplarea sau nu, face ca România să fie la limita răsăriteană a NATO şi a Uniunii Europene. Cum vedeţi dumneavoastră evoluţia şi ce ar trebui făcut ca zona în care suntem, zona Mării Negre, să devină un spaţiu al securităţii cât mai spre deplinătatea ei. Care ar trebui să fie paşii care să ne ajunte şi pe noi să avem linişte la frontiere, şi nu numai militar.

Ion Iliescu: E o treabă simplă şi nu depinde, atât, de noi. Precum ştiţi, noi am depus eforturi mari şi am putea să fim un factor activ în dezvoltarea conlucrării cooperării la Marea Neagră. În 1992, România a fost un factor de iniţiativă. România şi Turcia au fost factorii cei mai activi în promovarea ideii realizării acestei comunităţi de cooperare la Marea Neagră şi în 1992, la Istanbul, s-a ţinut summitul care a dus la consacrarea acestei structuri de cooperare zonală.

Atunci, dacă vă amintiţi, era şi conflictul din Transnistria şi noi am iniţiat o întâlnire a celor patru preşedinţi de stat pentru a rezolva această problemă. Au fost preşedinţii Elţîn, Kravcenko, din Ucraina, Snegur, din Moldova, şi cu mine. Cred că factorul cel mai delicat în momentul de faţă în realizarea unei asemenea conlucrări în tot spaţiul Mării Negre este situaţia din Rusia, din Ucraina şi din ţările transcaucaziene. A fost conflictul acela cu Gruzia, spre exemplu.

Deci, chestiunea va depinde de evoluţia politică şi a Rusiei, şi a Ucrainei, şi a ţărilor din Transcaucazia, ca să realizăm într-adevăr un spaţiu de conlucrare, de cooperare la Marea Neagră. Important şi pentru securitate, dar şi pentru dezvoltarea acestui spaţiu de cooperare economică, în interesul tuturor ţărilor, şi ca factor de stabilitate zonală, efecte pe un spaţiu mai larg internaţional. Sunt factori favorabili şi factori nefavorabili.

Pe de o parte, consolidarea prezenţei noastre în cele două structuri este un factor favorizant, şi nu numai a noastră, ci şi a ţărilor din zonă, şi conlucrarea noastră bună cu Bulgaria, cu Turcia, situaţia ameliorată din Moldova, care cred că va evolua.

Însă, aşa cum spuneam, mai ales elemente de instabilitate, din Rusia, Ucraina şi în relaţiile dintre Rusia-Ucraina, Rusia-ţările din Transcaucazia, rămân un factor de preocupare, cred că pentru toţi, inclusiv pentru ei, inclusiv pentru ruşi, inclusiv pentru ucraineni, pentru gruzini etc.

Deci, sunt cele două componente, sunt mulţi factori favorizanţi. Cred că şi Uniunea Europeană ar putea să se implice mai mult în această chestiune şi există un asemenea interes. Am avut mai multe reuniuni în ultima vreme pe tema aceasta a cooperării la Marea Neagră. În mai vom fi din nou, împreună cu preşedintele Constantinescu, la o reuniune la care participăm mai în fiecare an la Istanbul.

Preşedintele Demirel a fost iniţiatorul şi sufletul, patronul unei asemenea acţiuni de întâlniri anuale, la care participăm foşti şefi de stat, de guvern, foşti miniştri şi este un cadru de dialog activ. În Uniunea Europeană, Forumul Crans Montana a iniţiat câteva chestiuni pe aceste teme. Este o temă comună de interes al tuturor ţărilor din zonă, şi nu numai.

Şi Uniunea Europeană este preocupată, şi NATO să facă din acest spaţiu un spaţiu de stabilitate. Şi aşa sunt destule spaţii de nelinişte, şi nu departe de noi, Orientul Apropiat, care rămâne şi va rămâne pentru mult timp un spaţiu delicat. Deci, a reuşi în aceste preocupări comune, ca, în spaţiul Mării Negre, să realizăm o zonă de linişte şi de cooperare activă, ar fi şi în interesul ţărilor noastre şi în interesul stabilităţii internaţionale.