România diluată

Pe lângă întrebările cutremurătoare, pe care le bănuiam, dar pe care ne era, cred, spaimă să le rostim („Câţi oameni au murit cu zile în spitalele româneşti din cauza dezinfectanţilor?”, „De când se întâmplă şi de când se ştia de asta?” şi mai ales „De ce?”), acest furat tipic românesc al propriei căciuli, lecţie predată şi bag seama învăţată temeinic în perioada comunistă iar apoi desăvârşită de camarilele aşa-zis democratice, ...pe lângă aceste semne de întrebare care aproape că au paralizat până şi aspiraţiile la vreo îmbunătăţire a calităţii vieţii în următorii 10-20 de ani, s-a născut firesc, în buna tradiţie românească „haz de necaz”, şi un set de probleme tangenţiale.

Vă ofer doar câteva mostre culese de pe ici, de pe colo, de pe la colţuri, din târg, de pe internet, de pe unde s-a putut.

Vasăzică! Poate ar trebui, având în vedere că totul pare a fi diluat din cale-afară, să facem câteva teste şi pe detergentul de vase (merge sec sau e şi ăsta demult... şpriţ?), pe mitilic (mai orbeşti dacă-l consumi, sau ai parte doar de o uşoară ceaţă pe ochi, ca în cazul celui etilic?), la benzină (că scumpă e, da' oare face?) şi chiar şi pe apa de ploaie, că am impresia că şi asta e ceva mai lungă pe la noi decât pe la alţii.

Să revin în... simţiri. Zic unii că ar trebui să ne preocupe mai mult viitorul – de acord! Dar, la fel ca în 1989, nu poţi să te-arunci cu capul înainte câtă vreme eşti încă legat cu lanţuri de mâini şi de picioare. De trecut! Atunci a plătit poporul. Şi încă plăteşte. Şi tare mi-e teamă că şi de data asta vom alerga după vinovaţi până vom obosi... şi ne vom poticni... şi ne vom văicări..., în fine, până vom uita... de ce alergăm.