La spital.ro

Scandalul dezinfectanţilor din spitalele româneşti, care sunt sau nu sunt diluaţi şi îşi fac sau nu treaba, a cam umplut paharul nemulţumirilor românilor legate de sistemul de sănătate. Pare o eroare de sistem, însă loviturile date din interior de prin 89 încoace repetat şi metodic întregii economii şi societăţi româneşti au făcut ca şi sănătatea noastră să fie o victimă colaterală, la fel ca educaţia, nivelul de trai ori parţial libertatea – că şi aici am tot fost pe marginea prăpastiei.

Sistemul gâfâie. Pârâie. Se clatină. Nu ştiu..., moare dar nu se predă – luaţi-o cum doriţi! Cu toate astea, nu e încă totul pierdut! (Apropo, dacă dă necuratul şi te îmbolnăveşti fără să ai cardul de sănătate la tine, chit că există oameni care încă nu l-au primit, te-ai cam dus pe copcă!) Românii şi-au dat în sfârşit seama (sau sunt pe cale s-o facă) de un adevăr simplu, însă atât de greu de implementat în sufletul unui om sănătos: sănătatea e mai importantă decât politica, fotbalul ori cancanul. Iar realitatea ne arată că în spitale personal este, dar puţin. Şi din cauza suprasolicitării, a salariilor mici şi a perspectivelor ioc, angajaţii sunt majoritatea nervoşi, fără tragere de inimă şi foarte greu abordabili.

De altfel, de ani buni, cam de când au apărut medicii de familie şi a început să se pună lacătul pe unităţile medicale din localităţile mai mici, românii sunt îndemnaţi să dea cât mai puţin pe la spital. La cum arată însă per ansamblu astăzi sistemul şi cu doctorii fugind pe capete în străinătate în căutarea unui statut cât de cât decent, am înţeles în sfârşit dedesubturile campaniei de ţinere la distanţă până în ultima clipă (şi uneori dincolo de ea) a pretendenţilor la o posibilă internare: „De ce vii la spital, când poţi să mori acasă?!”

Aici cred că ar trebui poate să înceapă o reaşezare a priorităţilor: hai să mai... murim decent şi pe la spital, că pe-acasă, chiar şi sănătoşi, unii de-abia mai prididesc să supravieţuiască!