Turcia si islamul proeuropean

Sediile Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) arată complet diferit de cele ale altor partide turce. Este un dute-vino permanent.

E plin de oameni cu hârtii în mâini, oameni obişnuiţi care vin să îşi rezolve problemele şi găsesc cel puţin o ureche dispusă să îi asculte.

AKP este un partid de cartier, un partid prezent printre oameni, in fiecare sat şi localitate, un partid care ascultă şi ştie ce vor turcii de rând care până acum câţiva ani nu se simţeau reprezentaţi nici social nici politic.

Este partidul turcilor care înainte nu votau. Este un partid care a făcut posibilă o prezenţă uriaşă la referendum.

Un partid încă controversat cu un trecut militant islamic la fel ca liderul său actualul premierul Recep Tayyp Erdogan, un partid cu legături strânse cu tarikat – ordine religioase islamice şi cu mişcări islamiste conservatoare.

De la islam la Europa

AKP este urmaşul partidului islamist Fazilet (Partidul Virtuţii).

După ce acesta a fost interzis de Curtea Constituţională, o facţiune reformistă care cuprindea nume mari ca Abdullah Gul a convenit cu Recep Tayyp Erdogan înfiinţarea unui nou partid – AKP – sub conducerea lui Erdogan, care imediat a demonstrat public ruptura cu trecutul său islamist spunând că nou partid nu are la bază religia.

Imediat după înfiinţare, la alegerile din 2002 AKP a înregistrat o victorie surprinzătoare, consolidată apoi în 2007.

Declaraţia iniţială de rupere cu tradiţia islamistă venea la începutul anilor 2000 de la un om care în 1999 recita în public o poezie de la începutul secolului 20: „Moscheile sunt barăcile noastre, domurile sunt căştile noastre, minaretele sunt baionetele noastre iar credincioşii sunt soldaţii noştri”.

Erdogan susţine că a trecut printr-o adevărată transformare câtă vreme a făcut închisoare, în 1999, acuzat că aduce atingere secularismului.

Acum încă sunt voci numeroase în Turcia care îl acuză că are o agendă islamică ascunsă, disimulată de discursul proeuropean.

Religie şi guvernare

Erdogan a trecut de la „referinţa mea este islamul” în 1999 la declaraţii nuanţate – „religia nu trebuie amestecată cu guvernarea, dar nici guvernarea nu trebuie să se amestece în chestiuni religioase” în 2004.

Programul politic declarat al lui Erdogan şi al coaliţiei formate de el cu aşa numitele partide „democrate conservatoare” sau „democrate musulmane”, este aderarea la Uniunea Europeană.

Dar opozanţii săi, fie ei secularişti ori naţionalişti, spun că măsurile luate de Erdogan în spiritul european ascund de fapt tăieri masive din puterile armatei, văzută până acum ca un gardian al secularismului instaurat de părintele Turciei moderne Kemal Attaturk.

Chiar dacă, cel puţin oficial, AKP a renunţat la discursul politic islamic, a păstrat reţeaua de organizaţii locale, activişti şi modul de operare specifice mişcărilor islamice, care le aduc atât de aproape de populaţie şi care dau turcilor sentimentul că sunt cu adevărat reprezentaţi.

Mersul pe sârmă

Erdogan pare să înţeleagă contrastele Turciei moderne şi să realizeze un echilibru dificil între dorinţele divergente ale turcilor, unii profund secularişti, alţii profund religioşi, alţii animaţi de un naţionalism ofensat de nerecunoaşterea europeană a moştenitoarei Imperiului Otoman, alţii pur şi simplu în căutarea unei vieţi sociale şi economice predictibile.

Erdogan este politicianul care a susţinut iniţial o lege a adulterului care i-a atras mânia feministelor turcoaice şi care a ştiut să dea înapoi, lăsând însă din nou suspiciuni privind măsura în care poate să-şi lase acasă convingerile religioase de bun practicant musulman, fără să le aducă în cabinetul său de premier.

Miracolul economic

Dar tot Erdogan este politicianul care în fruntea unei coaliţii uneori greu de controlat, a pus bazele miracolului economic turc.

Dacă atunci când AKP a preluat puterea investiţiile străine erau de 1 miliard de dolari, în 2007 ele se ridicau la 19,8 miliarde.

În plus, creşterea economică a Turciei a fost în medie de peste 7 procente de când AKP este la putere.

Venitul pe cap de locuitor a crescut între 2002 şi 2007 de la 2598 de dolari la 5477. Dacă în anii 90 inflaţia atingea un procent uluitor de 100%, în ultimii ani ea s-a menţinut în medie la 10%.

Datoria externă a scăzut de la 80% din PIB în 2001 la mai puţin de jumătate din PIB acum. Deficitul bugetar a scăzut de la 16% la 1%.