Tezaure: Pietroasa şi Guarrazar

Doi pietrari, Ion Lemnaru şi socrul său, Stan Avram, din Pietroasele, moşie mănăstirească, căutau în cariera din muntele Istriţa (1800 m) bucăţi mari de piatră pentru stâlpii şi ferestrele seminarului teologic ce se construia în Buzău. Îi tocmise economul Sfintei Episcopii.

Era în postul Paştelui, spre sfârşit, 1837 când celor doi le-a fost dat să găsească o comoară. I-au zis Cloşca cu pui.

Când, în 1838, odoarele au ajuns (după peripeţii şi cu multe stricăciuni) la Muzeul Naţional, pentru că singurele semne pe care le purta un mic colier erau câteva rune, savanţii au presupus că era tezaurul lui Athanaric, regele vizigoţilor.

De ce comoara lui Athanaric ?

S-au gândit la Athanaric pornind de la câteva rânduri ale istoricului roman Ammianus Marcellinus (aprox. 330-400;Istoria Romei/Res Gestae, XXXI, 3 şi 4):

„…hunii (…) l-au constrâns să caute în mare grabă scăpare în munţii prăpăstioşi”/ Huni… coegerunt ad effugia properare montium praeruptorum./XXXI, 3 „Athanaric (…) s-a ascuns cu toţi ai săi, cât mai departe de drumurile umblate, într-un loc numit Țara Caucilor, un loc de nepătruns, cu munţi înalţi şi codrii deşi, de unde i-a alungat pe Sarmaţi”/ad Caucalandensem locum altitudine silvarum inaccessum et montium cum suis omnibus declinavit, Sarmatis inde extrusis./XXXI, 4

Cine a fost Athanaric ?

Un mare reik, deşi romanii îl numeau doar iudex (judecător), dux (conducător) sau regulus (regişor). Reik, deşi înseamnă rege şi este acelaşi cuvânt cu rex din latină, era, în realitate, şeful unor triburi germanice.

Abia în ultimele luni ale vieţii (a murit în ianuarie 381) a fost numit, oficial, rege al tuturor vizigoţilor, de noul împărat Teodosie cel Mare, la Constantinopol, unde a şi murit copleşit de onoruri.

Numele lui înseamnă în gotică: „nobilul rege”, din atha, nobil şi reik, rege.

Putem spune că i se potrivea titlul de „mare rege”: a condus, se pare, timp de 20 de ani, federaţia triburilor vizigoţilor din Dacia.

Situaţia descrisă de Ammianus Marcellinus era următoarea:

La venirea hunilor, această federaţie se scindase.

Athanaric a ales să se refugieze în Carpaţi, dar îşi pierduse autoritatea …

… iar rivalul său, Fritigern ("Doritorul de Pace”), unul dintre cei mai puternici reiks vizigoţi, a trecut Dunărea şi s-a stabilit în Moesia, cu acordul lui Valens, împăratul părţii orientale a Imperiului.

Cei mai mulţi goţi l-au urmat pe Fritigern. S-au creştinat în rit arian şi s-au aşezat în Moesia şi în Tracia, pe care le-au cucerit apoi de la romani.

Atanaric, spune istoricul roman, a stat ascuns, cu oamenii care-i mai rămăseseră, într-un loc misterios, în munţi, probabil până la moartea lui Fritigern, apoi a trecut şi el Dunărea, înţelegând că nu le-ar fi putut face faţă hunilor.

E posibil ca în acest loc neştiut, pe care-l credea neumblat, numit de Ammianus Marcellinus Caucalandensis locus, să-şi fi ascuns, în mare grabă şi cu mare spaimă, tezaurul.

Caucalandensis este un adjectiv inventat de Ammianus.

În pasajul de mai sus ni se spune că e vorba de un loc inaccesibil, apărat de munţi înalţi şi de păduri dese, cunoscut ca „locul caucalandez”.

Ce trebuie că era acest „loc caucalandez” ? Foarte probabil un ţinut/land, în care locuiseră Caucii, un neam războinic de celţi sau de germani, pomenit de istoricii romani.

Acest -land ne arată că poate Atanaric auzise de el. Că nu s-a refugiat acolo la întâmplare.

Era Țara sau Ținutul Caucilor/Landul Caucilor sau Cauca-landa. Un fel de rude.

Mărturia lui Ammianus este preţioasă. Avem şi locul potrivit şi motivele pentru care Athanaric şi-ar fi ascuns în mare grabă comoara. Ceea ce nu înseamnă că Cloşca cu puii de aur n-ar fi putut aparţine vreunui alt reik got ajuns în Dacia.

Să nu uităm că vizigoţii s-au aşezat în Dacia romanizată încă din 271, probabil după retragerea aureliană.

Cloşca cu puii de aur

Neîndoios, Tezaurul de la Pietroasa este, în întregime, unul regal. O arată în primul rând faptul că este din aur, chiar nativ, iar aurul este metalul regalităţii prin excelenţă.

Cele 12 piese salvate, podoabe şi vase, cântăresc cam 19 kg şi sunt întrutotul regeşti.

Fibulele-epoleţi

Mai întâi de toate, marea fibulă, lucrată în chip de vultur/şoim sau uliu, unul din însemnele obişnuite ale „marelui rege” sau "marelui conducător/războinic/vânător”, un semn al puterii/ autorităţii (militare) supreme şi, nu în ultimul rând, al bărbăţiei.

Se ştie că vulturul şi varianta sa şoimul erau blazonul marelui şef, dublul şi protectorul său şi al familiei sale. Aducătorul de biruinţă şi de … pradă.

Fibula-vultur a lui Athanaric era îmbrăcată cu nestemate roşii, culoarea proprie a lui „furor eroicus” (nebunia războinică), a războiniciei dezlănţuite şi a vitejiei pe câmpul de luptă; şi, desigur, culoarea sângelui vărsat al… duşmanului.

De la ea tezaurul şi-a luat numele de Cloşca cu puii de aur. Cum ?

La interogatorii, Ion Lemnaru, pus să descrie "lucrurile scumpe” pe care le găsise, a spus că fibula/broşa "cea mare semăna cu o cloşcă şi celelalte mai mici cu puii ei”.

"Puii” sunt alte trei fibule, la fel de interesante: două gemene, doi ibişi (pasărea sacră a egiptenilor, geniul vorbirii şi al profeţiei) şi cea mai mică, o stilizare, aproape geometrică, a unei păsări.

De fapt, fibulele sunt strămoşii epoleţilor, cum spune Al. Odobescu în monumentala-i monografie dedicată Tezaurului de la Pietroasa, iar epoleţii sunt însemnele, prin excelenţă, ale autorităţii militare. Prindeau tunica pe umăr (epolet vine din fr.: épaulette, diminutivul lui épaule, umăr) şi arătau, în acelaşi timp, rangul.

Fibula-vultur şi fibulele-ibi şi făceau parte din ţinuta "de paradă”, pentru că erau prea grele ca să fie purtate tot timpul, iar cea mică, poate vulturul/şoimul stilizat, era purtată într-un cerc intim, amintind de cea mare.

Cele patru fibule aşa cum arată azi


Fibulele cum ar fi arătat cu nestematele lor

Tot regeşti sunt şi:

1) cele trei bijuterii de purtat la gât, două coliere simple, dintre care unul având o inscripţie în rune, şi un colan cu nestemate … şi

2) cele şase vase de servit la ospeţe:

1. platoul mare (de servit cărnuri), cel mai încăpător şi cel mai greu. Are 7,6 kg şi puţin mai mult de jumătate de metru lungime. Țăranii au povestit că, atunci când le-au găsit, toate celelalte obiecte erau aşezate pe el.

2. patera sau vasul de libaţii, de ofrande, cu un diametru de 26 cm

3. o cană/carafă de turnat (vin sau apă, 37 cm) … toate patru fără pietre preţioase, şi …

4. cele două coşuleţe bătute cu nestemate, purtând tot un semn al puterii războinice: mânerele lor închipuie câte o panteră întinzându-se sau sărind … după pradă.

S-ar putea întreba ce caută ibişii şi panterele în orfevrăria germanică.

Nu ştim. Singurul lucru cert este că toate piesele Tezaurului de la Pietroasa au fost lucrate de aceeaşi mână, în acelaşi atelier, în aceeaşi perioadă, formând un set, o garnitură regală.
Odobescu crede că orfevrierii au fost goţi şi o demonstrează prezentând multe alte artefacte germanice, înrudite cu cele de la Pietroasa, lucrate în tehnica „barbară” numită cloisonné, proprie orfevrăriei germanice.

Cum au ajuns aurarii goţi să fabrice fibule în formă de ibis, mânere de coşuleţe în chip de panteră atacând şi să împodobească patera, ce redă o „sărbătoare a vinului”, cu ciorchini de struguri şi cârcei de viţă ?

Ibisul trăia în Delta Nilului, pantera, în … Orientului, iar viţa de vie este a sudului Europei.
Cel mai apropiat de realitate răspuns ar fi acesta: împrumuturi.

Patera celor 17 chipuri ale abundenţei

Cu adevărat neobişnuită este patera acestui mare reik.

Patera era o cupă foarte deschisă/lărgită până la a deveni o farfurie adâncă. Romanii o foloseau la sacrificii/libaţii. Numele-i vine de la verbul latinesc pateo, a fi deschis, larg.
Am spus neobişnuită pentru:

1.mica statuetă din centru, o preoteasă, şezând în rugăciune, pe un scaun rotund şi ţinând în poală o cupă … şi pentru…

2.cele 16 personaje lucrate în relief (tehnica repoussé)- adevărate imagini ale belşugului

Patera este un vas folosit pentru libaţii (turnare de vin, lapte şi ulei la banchete sau mese rituale).

Această pateră, aşa cum o arată motivul viţei (scăunelul preotesei este decorat de jur împrejur cu vrejuri de viţă de vie şi personajele sunt înconjurate de tulpini de viţă şi ciorchini) era destinată libaţiilor de vin. Libaţii ca dar/ofrandă de mulţumire înaintea invocării puterilor rodirii.

De aceea e acoperită cu „icoane” şi simboluri ale bogăţiei şi cu aducători de ofrande:

• un pescar/vânător care se întoarce de la pescuit cu peşte şi cu undiţa strânsă (pescuitul cel bun) într-o mână şi care ţine în cealaltă un laţ/ capcană
• femei şi bărbaţi, stăpâni şi stăpâne, zei şi zeiţe, ţinând în mâini semne ale rodniciei şi ale aducerii: cornul abundenţei, cornul abundenţei şi un… mic mai (pentru zdrobit cereale ) sau coşuleţe şi vase încărcate
• un tânăr şi o tânără purtători de torţă, el având pe umăr un corb (pasărea măiastră a germanilor, înzestrată cu darul cunoaşterii şi profeţiei)
• un „Orfeu”, un bard/aed cu lira pe genunchi, un povestitor care „spune” saga familiei la ospeţe şi cântă zeilor imnuri de mulţumire
• doi tineri bărbaţi goi, purtători de bici, din care unul are două bice, în fiecare mână câte unul (iar pe unul din ele stă un corb, poate semn al măiestriei şi al talentului) - este probabil un îmblânzitor de cai.

Viţa de vie şi ciorchinele, sceptrul, biciul, torţa şi nuditatea sunt, de regulă, simboluri ale misterelor şi ale riturilor de fecunditate.

Să mai adăugăm că scaunul rotund al preotesei este încercuit de o bandă cu figuri sculptate, de asemenea, în relief: un cioban cu un câine la picioare, un măgăruş şezând, doi măgari afrontaţi (faţă în faţă), un leu şi un leopard mergând.

Din toată această iconografie a rodniciei lipseşte, însă, grâul, lipsesc cerealele. Să fi fost aceşti goţi pescari şi trapeuri (punători de capcane) pricepuţi, strângători de biruri în cereale şi vin ? Nu-i exclus.

patera preoteasa

Inelul războinicului

Cel mai misterios obiect din garnitura "marelui reik” este, însă, "inelul” de purtat la gât (torques în latină, adică "răsucit”, din torqueo, a răsuci ).

Este un inel-amuletă din aur, bronz sau fier, mai rar din argint, purtat de războinicii nobili sciţi şi celţi şi împrumutat de la ei de cei cu care au venit în contact: iberi, germani, iliri sau romani (pentru care devenise o onoare să-l poarte).

Un talisman ocrotitor al fiecărui războinic, semn al legământului (era un cerc perfect rotund, ca o verighetă prinsă în jurul gâtului, deci o „legătură/verigă”) divinităţii de a-l proteja în luptă.

Asemenea inele s-au găsit în mormintele celţilor şi arătau că cel pornit în lunga-i călătorie pe lumea cealaltă este legat de zeul care-l ajută să ajungă cu bine.

Un torques era şi o decoraţie pentru vitejie.

Gal murind, Roma, Muzeul Capitoliului
Bărbatul poartă un torques răsucit

Inelul de la Pietroasa poartă o inscripţie în rune (alfabetul sacru împrumutat de goţi de la etrusci, în primul secol î.H.), inscripţie care arăta cam aşa:

… şi s-ar citi astfel: GUT ANI OWI HAILAG

Astăzi, ea nu mai e atât de lizibilă, după ce inelul a fost rupt exact în mijlocul runelor, în anul 1875.

Ne-au rămas, însă, desenele şi descrierile de dinainte, în lucrarea lui Odobescu. El a trecut în revistă toate încercările runologilor de a o descifra. Niciuna care să aibă, însă, vreo legătură cu destinaţia obiectului.

O traducere apropiată de natura lui (de vreme ce era o amuletă de protecţie a războinicilor/soldaţilor) ar putea fi aceasta: Doamne păzeşte-mă /apără-mă !

Sau, Doamne salvează-mă, scapă-mă, ţine-mă sănătos, teafăr şi nevătămat.

Argumente:

… în gotică cuvântul guth însemna Dumnezeu ( a se vedea dicţionarul lui Ulfila, din anul 341 episcopul vizigoţilor din Dacia). Provine din radicalul indo-european *guda, care a dat în germ. Gott şi în engl. god.

Iar hailag (heilag în germana veche şi heilig în cea actuală) însemna sfânt.

Hailag, însă, lipseşte din dicţionarul lui Ulfila. L-a omis, se pare. În schimb în dicţionarul său biblic figurează verbul hailjan, a vindeca, şi adjectivul hails, care înseamnă: sănătos, salvat, vindecat, întreg, teafăr şi nevătămat, în siguranţă (rudă cu whole din engl.).

Sună cunoscut? Desigur. Era salutul lui Hitler, heil, corespondentul lui salve! din latină.

În afară de gut (pe care l-am citit guth, Dumnezeu, pentru că gut nu înseamnă nimic) şi de hailag, pe care l-am tradus ca pe hails, celelalte două mici cuvinte nu sună cu nimic cunoscut.

Şi, încă ceva: cuvântul hailag, spune Odobescu, mai avea o rună, ultima, imposibil de identificat, pentru că e aproape ştearsă.

Din declaraţia pietrarului care le-a găsit, reiese că toate cele 26 de piese erau perechi şi că acest inel-colier avea o pereche, tot cu inscripţie. Poate ea ar fi lămurit totul, dacă n-ar fi dispărut pentru totdeauna odată cu colierul.


inelul în forma sa originală şi după furtul din anul 1875

Tezaurul vizigot de la Guarrazar

Tezaurul de la Pietroasa mai are fraţi, în toată Europa, dar unul îi este foarte apropiat: Tezaurul din Guarrazar, care a avut aproape aceeaşi soartă şi care a trecut aproape prin aceleaşi peripeţii.

A fost descoperit între 1858-1861 în mica localitate cu grădini de zarzavat Guarrazar, la numai 15 km de Toledo.

În după-amiaza zilei de 24 august 1858, doi soţi, María Pérez şi Francisco Morales, s-au adăpostit de o furtună nemaivăzută, care izbucnise din senin, în… cimitir. Au nimerit lângă un mormânt spălat de apele umflate şi Dumnezeu le-a descoperit o nişă plină cu… coroane regeşti, cruci şi alte odoare bisericeşti, toate din aur şi pietre scumpe.

Erau coroane şi cruci votive pe care regii vizigoţi spanioli, creştini, le dăruiseră Catedralei din Toledo, de ziua lor, şi pe care călugării vizigoţi le ascunseseră în acest cimitir, la capela căruia slujeau.

De frica arabilor care jefuiau catedralele şi le topeau tot aurul.

Două sunt coroanele cele mai cunoscute, a regelui Recesvinto şi a regelui Svintila (furată în 1921 din Armurăria regală şi niciodată recuperată).

Ambele poartă inscripţii votive în latină: +RECESVINTHUS REX OFFERET şi SUINTHILANUS REX OFERET, adică „regele … a dăruit (lui Dumnezeu)”.
Datorită acestor inscripţii, ele au putut fi datate: secolul al VII-lea.

Un detaliu interesant: una din piesele acestui tezaur creştin era un porumbel din aur acoperit cu nestemate, ce servea drept „pixis sacra” sau chivoriu, adică vasul euharistic pentru ostii.
Semnificativ este faptul că, în timp ce pasărea-simbol a marelui reik păgân era vulturul/ uliul sau şoimul, pasărea-simbol a reiks-ilor creştini era porumbelul-chivoriu, în care se păstra „trupul lui Cristos”, în Catedrala din Toledo …

… ca şi acela că, în timp ce la odoarele vizigoţilor daci predomină pietrele roşii sau roşu-violet (culoarea războiului şi a sângelui vărsat), la cele ale vizigoţilor spanioli predomină cele albastre (culoarea cerului şi a lui Dumnezeu).

De altfel, un studiu gemologic a arătat că Tezaurul din Guarrazar avea nu mai puţin de 243 safire albastre (probabil din Ceylon).

Coroane votive cu cruci, Tezaurul de la Guarrazar

Tezaurul de la Guarrazar este împărţit în trei locuri: Armería del Palacio Real/Armurăria Palatului Regal din Madrid, Museo Arqueológico Nacional de España/Muzeul Arheologic şi Muzeul Cluny din Paris.

Istoria descoperirii şi peripeţiile

Cloşca … avea, spunea la interogatorii Ioan Lemnaru, 26 de „lucruri scumpe”.
Un an le-au ţinut cei doi, el şi socrul său Stan Avram, într-o colibă, până ce a fost dărâmată: nu se mai încadra în noul aliniament al satului.

Au mutat-o în casa unui consătean, Gh. Baciu şi acolo au vândut-o unui meşter pietrar albanez, Anastase Tarba sau Verussi, arnăut (albanez) din Bitolia, Macedonia, venit în ţară de cinci ani, angajat să construiască un pod peste Câlneu. Verusi îi tocmise să scoată piatră şi le păruse om de treabă.

Era de Sf. Gheorghe, pe 23 aprilie 1838. Au primit 4000 de piaştri (1 500 franci), câteva scurteici şi basmale pentru femei. De atunci, din cele 26 de piese, au rămas doar 12, cele pe care le ştim.

Cei doi pietrari au murit în temniţă, iar Verussi, care mutilase, ca un sacrileg, toate odoarele şi le lăsase fără pietre, le vânduse sau topise mai mult de jumătate din ele, a fost, după anchetă, despăgubit de statul român şi a ajuns mare antreprenor şi posesorul unei mari averi în România.

În 1838, tezaurul a intrat pe mâinile prinţului Mihai Ghica, ministru de interne şi fratele domnitorului Al. Ghica. A fost expus la Muzeul Naţional al Bucureştilor, găzduit în clădirile Colegiului Sf. Sava.

A fost restaurat la Paris de un orfevrier francez.

Apoi, timp de 6 luni, din mai până în noiembrie 1867, a putut fi admirat la Expoziţia Universală de la Paris, unde le-a adus Al. Odobescu în calitate de Comisar General al Expoziţiei Române la Paris.

În 1868 Cloşca … a fost expusă la Londra, în Muzeul South-Kensington, şi, în 1872, la Expoziţia Universală de la Viena. Avusese un răsunet ce întrecuse toate aşteptările.
Apoi, în noiembrie 1875 a fost furată din Muzeul de Antichităţi (de la parterul Universităţii) şi, din nou, mutilată de un fost seminarist, Dimitrie Pantazescu-Popescu care, ca să ajungă la ea, a trebuit să facă o gaură în podeaua bibliotecii Senatului, aflată chiar deasupra Muzeului.
El a rupt „inelul războinicului” aşa-numitul torques, în trei, chiar pe mijlocul inscripţiei, făcând-o, de atunci, inaccesibilă.

A murit împuşcat într-o tentativă de evadare din închisoarea de la Cozia.
Bucăţile tezaurului au fost din nou asamblate, după mulţi ani, de un orfevrier al Muzeelor Regale din Berlin.

În 1900 a fost din nou expus, la cererea Guvernului francez, timp de 6 luni, la Expoziţia Internaţională de la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru.

În decembrie 1916, de teama ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale (lucru care s-a şi întâmplat) Cloşca … a fost trimisă în Rusia împreună cu prima parte a tezaurul României (casete cu stocul metalic de aur al Băncii Naţionale şi două casete cu bijuteriile Reginei Maria).

În timp ce, cele aproape 100 de tone de aur ale României mai sunt (re)ţinute încă la Moscova, toate cel 12 piese ale Tezaurului de la Pietroasa au fost înapoiate României, în iunie 1956, de către preşedintele Hrusciov, pentru „bună purtare”.

Astăzi îl puteţi vedea în expoziţia "Tezaur Istoric” în Muzeul Naţional de Istorie a României.

De la Athanaric ne-au rămas două lucruri: comoara-i unică în toată Europa, Cloşca cu puii de aur şi … câţiva sfinţi martiri, printre care şi Sava Gotul sau Sfântul mucenic Sava de la Buzău.
Pentru că marele reik a fost un mare prigonitor al creştinilor goţi: îi considera trădători şi aliaţi ai romanilor, al căror neîmpăcat duşman a fost până în ceasul morţii … petrecut în Cetatea Sfântă a creştinismului, Constantinopol.

LUCRĂRI CONSULTATE

Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Al. Odobescu, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1889

Gothisches Woerterbuch: nebst Flexionslehre, Ernst Schulze

Gothisch-Griechisch-Deutsches Woerterbuch, Wilhelm Streitberg (1910)

Tezaurul de la Pietroasa, Marcel Ciucă, Ed. SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010

Istoria Religiilor, Giovanni Filoramo (coord.), I Religiile antice, Ed. Polirom, 2008, cap. Religia germanilor