Iubirile Sulinei

Pe cel mai tânăr pământ al Europei, cu plajă sălbatică şi nisipul fin împrăştiat de vânturi, nu ai cum să nu devii nostalgic. O nostalgie pe care, cu siguranţă a trăit-o şi Jean Bart ( care şi-a ales pseudonimul după un celebru marinar) atunci când a scris Europolis- o poveste a lumii cosmopolite din Sulina, astăzi istorie.

Mărturie a acelor vremuri stau Palatul Comisiei Europene a Dunării de Jos, farul - construit în 1869, digurile şi clădirile - multe dintre ele acum ruine- în care funcţionau ambasade, consulate, tipografii sau şcoli. În 1938, pe când Sulina era port liber - Porto Franco - aici trăiau 25.000 de locuitori.

În 1999, la Sulina mai erau înregistraţi puţin peste 5000 de localnici. De-atunci au tot plecat. Puţini din cei care au rămas să trăiască în casele înşirate pe străzile paralele cu Dunărea îşi mai amintesc de vremurile dinaintea celui de-al doilea Război Mondial.

Despre magazinele grecilor şi armenilor de odinioară, lipite de cafenele turceşti sau ateliere evreieşti - ne-au povestit Alexandra şi Iani Macarie. În casa lor, am revăzut, prin amintiri, străzi cu marinari oacheşi şi domniţe parfumate. Şi, bineînteles, viaţa de noapte cu cabarete şi varieteuri - de fapt bordeluri elegante în care dansatoare cu buze rujate” ca nişte inimioare” - cum îşi amintesc localnicii - stîrneau iubiri pasionale. Greci, armeni, turci, lipoveni, catolici sau ortodocşi, au trăit împreună şi se odihnesc în cosmopilotul cimitir din Sulina.

Aşezat la marginea oraşului, pe drumul de nisip ce merge spre mare, cimitirul din Sulina poveşteste despre toţi cei care s-au oprit din drum aici. Prinţese sau marinari, angajaţi cândva ai comisiei europene, victime ale mării, ale holerei sau … ale iubirii. Pentru că aici se spune povestea unei iubiri imposibile sfărşită ca în “Romeo şi Julieta”. Aşa arătau locurile descrise de Jean Bart.

Acum, Sulina împleteşte nostalgia cu tristetea. Pe Dunăre trec bărci cu motor şi “rapidele” sau “ pasagerul” - surse de venit sigure, pentru că numai aşa poţi ajunge în oraş. La intrare, te întâmpină, pe malul drept - fabrica de conserve - o ruină. La fel, pe malul stâng, fostul şantier naval. Şi, bineînteles … ţânţari. Pescarii spun că nici peşte nu mai este în Sulina. Localnicii se plâng că viaţa este scumpă şi încearcă să câştige cât mai mult în cele trei - patru luni de vară. Cu toate astea există un singur ghid pentru turiştii străini - un tânăr autodidact.

De acum, localnicilor nu le mai rămâne decât să aştepte vara viitoare, pentru ca iarna nu mai au ce să facă. Barbaţii îşi mai sting amarul şi sărăcia în cârciumi anoste. Mâine vor porni din nou prin canalele deltei sau pe mare, în locuri doar de ei ştiute, să prindă ceva peşte. Dincolo de greutăţile de zi cu zi, de sărăcia din jur, rămân poveştile de iubire.

Vă invităm să le ascultaţi în documentarul realizat de Simona Şerbanescu şi Liliana Nicolae.